Jurnal de gradinita

Ieri s-au impartit stelutele la mine la gradinita. Nici prin cap nu mi-a trecut ca nu o sa iau steluta. Nici prin cap nu mi-a trecut ca, din toti copiii, eu, cel mai cuminte, nu o sa iau steluta. Mai ales ca Doamna mi-a promis ca o sa-mi dea si mie una.
Ziua a inceput prost. Inca de dimineata, copiii si-au verificat cosuletele si toti au gasit steluta. Numai eu nu. Am incercat sa aflu de ce si nimeni n-a stiut sa-mi raspunda. Atunci am intrebat-o pe Doamna si mi-a spus ca nu se poate, ea mi-a dat steluta, ia uita-te mai bine. Am incredere in Doamna, astfel incat am intrebat la fabrica de stelute, unde e steluta mea. Aia de la fabrica mi-au spus ca intr-adevar, conform calculelor lor, ar trebui sa iau steluta, si inca una aurie! M-am bucurat un pic, am zis ca trebuie sa fie o greseala. Apoi am intrebat mai sus, la furnizorii de material pentru stelute si au zis ceva ce m-a lamurit definitiv: Doamna ta nu a comandat steluta si pentru tine. Cum…? Doamna mea imi spusese ca mi-a comandat, Doamna imi spusese si ca e imposibil sa nu primesc, eu care stiu atatea poezii… Apoi Doamna si-a schimbat discursul. Stii tu poezii, dar nu le spui destul de frumos. Le rastesti, asa, le latri, iar la noi la gradinita poeziile se spun frumos, cu voce joasa, aproape cantat, ca sa nu se supere doamnele si domnii directori. I-am spus ca, la toate gradinitele la care am mai fost (caci, din cauza tonului meu rastit, sunt nevoita sa schimb gradinita destul de des), niciun director nu a suportat tonul meu, dar ca nu e vina mea, e vina lor. Nimeni nu ma intelege. In plus, aici, directorii au spus la doamne ca, desi fiecare copil ar putea primi mai multe stelute, sa nu le dea mai mult de una, chiar daca ele cred ca merita, fiindca nu merita! Si daca indraznesc una ca asta, vor zbura!
La noi in grupa, toti copiii se tem de doamnele si domnii directori, fiindca acestia sunt aspri cu copiii si ii pun sa spuna poezii pe toate tonurile, cu dulceata si plecaciuni frumoase, pana cand domnilor directori li se scoala. Nu stiu ce e aia, dar stiu ca li se intampla foarte rar, domnilor directori li se scoala foarte greu. Cica fiindca ar fi batrani si grasi. Posibil, insa eu suspectez ca ar putea fi si de la lipsa de fantezie si inteligenta, dar nu pot sa mai zic asta, fiindca atunci cand am zis, am luat 5 la palma.
Inca de cand am venit in gradinita asta portocalie, m-am lovit de uratenia copiilor si a directorilor, aproape m-am speriat, adica eu am mai vazut oameni urati in gradinite, insa ca aici nu prea. Paradoxal, cu cat gradinita e mai viu colorata (in cazul nostru culoarea oranj) si cu cat vrea sa para mai stralucitoare si atractiva pentru copii, cu atat mai urati sunt oamenii dinauntru. Cum ziceam, inca din prima zi m-a frapat broscoiul de la usa, ca asa e aici, la usa grupei sta un broscoi grasut, exoftalmic si autosuficient, care se umfla precum un balon in fata fiecarui nou venit. Broscoiul a invatat arta linguselii si a servilismului gratuit si le aplica zilnic cu sarguinta, de aia el a primit cele mai multe stelute, fiindca spune poezii putine, dar le canta cu tril si la final ii place sa linga cu multe bale dosul celui care l-a ascultat. In restul timpului, din gura ii atarna cate un ciorap al vreunui director, pe care il suge cu entuziasm.
Suptul ciorapilor e activitatea fara de care Broscoiul nu si-ar putea justifica existenta in gradinita noastra, caci de altfel, repertoriul lui de poezii este destul de limitat si, in orice caz, toata ziua numai asta face: se plimba pe langa toti copiii cu ciorapul ala dezgustator atarnandu-i in coltul gurii si mai zice din cand in cand cate un vers… Ca orice broscoi, si al nostru se umfla de dimineata pana seara, ca sa para mare si periculos. Eu mi-am dat seama din prima zi ca el e mic si inofensiv, dar mai ales urat. Din pacate pentru el, gradinita asta e singura lui sansa de afirmare, deoarece la el acasa Broscoiul e un tip de evitat din cauza caracterului infect si a lasitatii lui penibile. Broscoiul si-a luat o masina mare si urata, pe care o conduce ca o femeie batrana si speriata, stand lipit de volan, cu ochii lui exoftalmici mariti la maximum, intru evitarea oricarui pericol. Broscoiul ar vrea sa para barbat, insa nimic din anatomia lui nu il ajuta, desi se straduieste zilnic sa fie cat mai banal, abordand o vestimentatie formata exclusiv din costume de haine model demodat, care i se muleaza dezgustator pe bucatile de grasime ce ii atarna in partile laterale ale corpului. Desi e relativ tanar, Broscoiul pare mult mai batran, din cauza urateniei hainelor, a comportamentului batrancios si antipatic si a gomoseniei nejustificate cu care isi desfasoara umila-i existenta. Scopul primordial si unic al Broscoiului este sa ii ia locul Directoarei, despre care afirma in secret ca este o incapabila, insa pe care o linge constant si balos. Desi la noi in grupa Broscoiul isi petrece timpul umflandu-se de la prima ora, tot efortul sau se dezintegreaza brusc si irational atunci cand este chemat la supt: se dezumfla ca un balon, suierand si imprastiind in atmosfera un miros dezgustator si otravit de umilinta, frica si servilism. Vocea i se inmoaie si devine mieroasa, ca a unui homosexual reprimat si umilit, se indreapta de spate si ridica din sprancene, exact ca un animal amenintat care incearca sa para mai puternic, mai mare, insa, pana la catedra mersul ii devine mic si anemic, spatele i se indoaie precum o nuielusa si, odata ajuns in fata Directoarei se posteaza cuminte in genunchi, zambind larg, cu gura deschisa, pregatit de amor oral.
In afara de Broscoi, mai avem o colega exoftalmica – nu inteleg predilectia directorilor pentru oameni cu ochi albastri si bovini. Colega exoftalmica se numeste Excelent si ii place sa spuna “excelent”, fiindca e un cuvant greu si ea, nestiind nicio poezie, s-a gandit ca poate suplini aceasta lacuna repetand la nesfarsit cuvantul “excelent” care i se pare greu si cred ca si este, avand in vedere ca vocabularul ei contine doar vreo 10 cuvinte si cateva expresii, printre care “in sfarsit”, “mai” sau “colegul/colega”. De fapt, apelativul “colegul/colega” se foloseste la noi la gradi pe post de prefix la orice nume de coleg/colega, asta ca sa se sublinieze fara putinta de tagada caracterul comunistoid al organizatiei in care ne desfasuram activitatea zilnica, Broscoiul nedorind sa fie abrupt si sa utilizeze tocmai sintagma “tovarasul/tovarasa”, desi ii sta pe limba. Colega Excelent e o fata urata si proasta. Oricat ma straduiesc, nu gasesc niste epitete mai elaborate cu ajutorul carora sa o descriu, deoarece fata este de o platitudine extrema. Printre activitatile preferate ale ei se numara uitatul la poze cu ea insasi si invartitul parului ei urat pe degete. Rolul ei la noi la gradi este inca un mister pentru mine, insa poate cele doua talente ale ei, de a se uita la poze invartind din par si de a spune “excelent” isi au si ele rostul intr-o organizatie dezechilibrata ca a noastra.
Asa cum ziceam, ca sa iei stelute trebuie sa spui poezii frumos. Eu, cand am venit, m-au intrebat cate poezii stiu si le-am povestit. Au parut incantati, insa putin deranjati de faptul ca pe unele dintre poezii nu le stiau nici doamnele director, desi ar fi trebuit sa le stie. Cum am intrat pe usa, am zambit larg si m-am gandit ca ar fi bine sa ma imprietenesc cu toti copiii, ca sa fim … prieteni si sa ne jucam frumos impreuna. Nu prea a mers, fiindca acolo, copiii se joaca putin cu tine dar apoi fug repede la Doamna, care ii cearta caci s-au imprietenit cu mine. Cu toate astea, reusesc sa trezesc o oarecare admiratie amestecata cu teama deoarece copiii si-au dat seama ca unele dintre poeziile pe care le stiu eu le-ar fi putut fi si lor de folos daca le stiau, adica daca le-ar auzi vreun director, nu i-ar mai bate asa de des si asa de tare. Insa am senzatia ca le si place sa fie batuti, altfel nu s-ar mai simti incurajati sa adopte un ton cantator la recitat.
Exact ca intr-o societate perfect comunista, orice demers de a spune adevarul este imediat sanctionat cu bataia. Copiii de la mine de la gradi nu spun niciodata, dar niciodata adevarul. S-au auzit cazuri cand niste curajosi au indraznit sa spuna primul vers al adevarului si imediat s-a infiintat batalionul de interventie, cu bate si catuse, care l-au imobilizat pe nefericit, desi procedura normala in astfel de situatii e alta. Insa gradinita noastra e mai presus si de lege si de reguli. Pe de o parte fiindca acestea sunt poezii mai dificile si nimanui nu-i face placere sa le invete. Cand am venit eu cu cateva citate, am fost de indata scoasa in fata clasei si admonestata de Doamna director, care mi-a spus rastit ca data viitoare voi fi evacuata de acolo. Pe mine m-a pufnit rasul si atunci Doamna director s-a infuriat si mai tare si mi-a promis razbunare. Doamna director e cea mai trista fiinta de la gradi, fiindca ea suge cel mai tare si cred ca o dor maxilarele si cred ca si limba i-a amortit putin de la lins. Saraca! Cred ca ea plateste vina de a nu fi nici frumoasa, nici desteapta, nici simpatica macar. Doamna director e o rata mica, cracanata si cu fundul mare, care merge alintat si impleticit – fiindca e cracanata si are fundul mare si cred ca ii e putin greu si se impiedica uneori. Doamna director e o rata care macane precum o rata, are un ton strident si suparator auzului, vocea ei nu e puternica, e doar iritanta. Doamna director nu stie nicio poezie, insa ne spune in fiecare zi ca noi “trebuie sa fim perfecti”. Doamna director e foarte foarte proasta, altfel nu imi explic de ce isi permite sa uzeze, cu atata dezinvoltura, de termeni absoluti cum este termenul “perfect”. Cand i-am spus ca numai Dumnezeu e perfect si ca, din smerenie, prefer sa nu incerc sa-mi imaginez ca as putea vreodata…. atunci mi-a taiat-o scurt, mi-a zis sa termin cu “aerele de filozoafa”, m-a gonit de la catedra si i-a spus Doamnei ca daca ma mai lasa sa “ma dau mare” cu poeziile mele care, apropo, nici nu sunt in programa gradinitei, amandoua vom avea de suferit foarte mult. Pe mine iar m-a pufnit rasul si iar am luat la palma.
Doamna director nu suporta postura mea, mersul meu, privirea mea, vocea mea si poeziile mele. Adica nimic din mine. Ne-a spus tuturor sa punem mana si sa mai invatam alfabetul, ca “nici pe ala nu-l stiti”. Doamna director nu stie nici ea, dar pe ea n-o controleaza nimeni, fiindca, precum v-am spus, cum ii spune vreun director sa recite o poezie, ea ia repede ciorapul in gura si cheama pe unul dintre noi sa recitam in locul ei, cu pretextul ca ea are de supt si pupat. Asa se explica de ce Doamna director e mereu singura si trista si sta mai mult la gradi, aproape ca nu se duce deloc acasa, fiindca acasa ar trebui sa fie om si ea nu mai poate sa fie om, in plus, e foarte obosita de la supt si lins si nu mai are resurse. Trebuie sa ii fie tare greu, saraca, insa atunci cand esti o rata cu macanit strident ce dracu’ sa faci, trebuie sa te remarci intr-un fel… Imi pare rau de ea, mai ales ca ea suge cel mai urat, dezgustator si imputit ciorap de acolo, cel al Porcului-de-slana. Porcul-de-slana este cel mai urat director de la noi de la gradi, are 666 de kilograme si, cand merge, ai impresia ca pluteste pe o perna de aer, caci pasii lui sunt mici si desi, deoarece grasimea piciorului nu ii permite sa puna un pas mare, iar grasimea bratului nu ii permitre sa intinda mana vreun pic si sta asa, adunat in el insusi, incercand sa se deplaseze. Cel mai fericit este Porcul atunci cand rata merge la el la supt, fiindca rata se teme de el, iar el stie asta si, ca un sadic ce este, ii place sa o bata cu un bici lung si ud pe spate atunci cand ea suge si linge la el, iar ei ii sar penele pana la noi in clasa, asa stim sa fim cuminti si sa nu vorbim, ca sa nu-i tulburam porcului erectia. Tocmai din cauza asta am primit ordin sa nu il deranjam prea des pe porc cu prezenta noastra pe acolo, adica sa nu mergem la baie caci porcului nu ii place idea ca noi urinam, ii perturba armonia fanteziei, ii place sa creada ca noi suntem niste fiinte angelice si supuse, caci cum ar fi sa stii ca te linge un om normal cu necesitati? Aiurea. Vezi, de aia e porcul director, ca el miroase niste chestii destul de abstracte, pe care noi, copiii, nu le stim deocamdata, dar le vom invata si aplica intr-o zi.
Lectia pe care am invatat-o la mine la gradi este ca, intr-o societate mediocra, aparitia unei fiinte deosebite, altfel, curajoasa, nu ii indeamna pe cei mici sa ii ia exemplul si sa se ridice la nivelul ei, ci mai degraba sa ii loveasca la temelie pana il doboara pe cel superior si il aduc la nivelul lor. Nu comunismul ne-a invatat asta, asa cum opina un prieten, ci natura noastra umana, mica, dezgustatoare, meschina si degraba varsatoare de sange nevinovat. Comunismul nu a facut decat sa exploateze – nici nu stiu daca intentionat sau la nimereala, ma abtin sa suspectez regimul de subtilitati psihologice – aceasta inclinatie naturala a omului de a distruge frumosul si bunul din viata si de a se complace in mocirla mediocritatii caldute si confortabile.
Cred ca e timpul sa ma mut la alta gradinita. Desi, incep sa cred ca toate gradinitele sunt la fel. Mai bine imi fac propria mea gradinita.