Asa cum spuneam intr-o postare anterioara, vedeta din Romania este, neaparat, multilateral talentata si pe masura ce isi descopera noi si noi talente, constata cu simplitate ca devine omniscienta. Si pentru ca, mai presus de toate, vedeta este un om bun si generos, trebuie, dar trebuie sa impartaseasca din experienta ei de viata cu noi, umilul public anonim.
Cazul de fata este cealalta diva, M.R., diva absoluta, mai diva decat Zana, fiindca ea e fata rea, ea nu prezinta drept antemergator calitatea ei de mama, ci cea de intelectuala cu iubit mai tanar. E o abordare diferita, ceea ce e bine. Pe alocuri.
M.R. si-a lansat a treia carte din cariera. Stiu, suna halucinant ca cineva ca ea vinde trei carti as we speak. Cine este M.R. de scrie carti? Cum cine? O vedeta. Cartile ei fac furori si starnesc furtuni la standurile de profil, vanzarile depasesc orice tiraj imaginat vreodata in Romania (50 de mii de bucati, heeei!!), fetele se reped innebunite sa cumpere pretiosul document, sperand sa afle din paginile sale cum sa te mariti cu un milionar.
Insa ceea ce frapeaza aici este, iarasi, autosuficienta autoarei, credinta ei verbalizata ca ea este scriitoare, lipsa de eleganta cu care trateaza cele scrise de ea ca pe informatii vitale pe care publicul trebuie sa le detina si, mai ales, declaratia absolut naucitoare dintr-un ziar: "Imi place sa ma joc cu mintile oamenilor". Genul acesta de declaratie tradeaza convingerea autoarei ca, in primul rand, are capacitatea intelectuala atat de vasta, IQ-ul atat de mare si talentul atat de subtil incat nu numai ca intelege perfect si fara urma de ezitare "mintile oamenilor", ci se si joaca dupa bunul sau plac cu ele. Cu alte cuvinte, se situeaza apriori intr-o pozitie superioara, de demiurg nebun si sexy (sic!) de unde nu numai ca are acces la creierele bietilor muritori, dar face si ping-pong cu ele. Si atentie! Declaratia ar fi putut fi benigna daca s-ar fi limitat la mintile cititorilor ei, insa generalizarea asta tampa presupune credinta ei ca, la o adica, daca ma apuc eu sa-i citesc cartea sau, sa zicem la intamplare, vreun prieten mai dezghetat, ne face varza creierele, ne amesteca neuronii la blender, ne face catecolaminele pasta de mici, iata provocarea, nu-i asa ca acum merg sa cumpar cartea ca sa vad daca e asa si, eventual sa demonstrez contrariul?
Citesc articolul si ma enervez, insa ma calmez repede, in fond ce asteptari pot avea? Asteptarile mele presupun ca atunci cand te apuci sa scrii ai in permanenta langa tine cenzura bunului simt si a ridicolului, cand publici si apari la TV in postura de autor cu vanzari care sfideaza marii creatori de literatura, astept sa vad ca ai o mica rezerva, ca recomanzi scrierea ta celor care vor sa se distreze sau sa nu se plictiseasca in metrou, nu "oamenilor" in general, astept sa vad modestia unui autor care spune "hei, eu atat pot oferi, ma bucur sa cred ca exista oameni carora cartea mea sa le dea ceva ce au nevoie". Asta astept de la o doamna care nu e nici Cartarescu si nici Plesu (exemple alese la intamplare).
Deschid televizorul. E ora 9 dimineata si la Razvan & Dani a venit doamna. O face pe scriitoarea, isi lauda desantat opera, vorbeste interminabil despre ea, se autociteaza cu tupeu, pe coperta este o poza cu (cine oare?) ea, sexy, rochie cu spatele gol ca sa-i vedem tatuajul, normal. Are o rochie mulata roz, gesticuleaza excesiv numai cu mana pe care are saptesutedouazeci de bratari, ca sa le vedem. Face caz de toate cele trei carti pe care le are, la intrebarea "te consideri scriitoare?" nu raspunde cu falsa modestie, asa cum ma asteptam, ci raspunde evaziv si penibil ca fiecare om e liber sa o creada orice, din seria "scriitor", "autor" sau - atentie! - "vedeta care scrie carti". Deci saluuut, sa nu uitam ca in primul rand sunt o vedeta, una speciala, femme fatale, motociclista - ca sa nu fie la fel ca rivala ei, ci sa se pise pe ea cu 100 la ora - mama (pai nu?), fosta nevasta de milionar (mai tineti minte ce caz facea ea la divort, dupa ce s-a prezentat ipocrit cu barbac-su de mana iar apoi l-a balacarit gospodareste peste tot, ca el este milionar? Cum punea ea accent pe aceasta insusire a lui, ca toati fetili din popor sa nu cumva sa nu stie acest detaliu...), si acum, iata, scriitoare! Urmatorul pas este sa scoata un album de muzica. Sau asta e in loc de...adica la 20 si ceva de ani scoti album, la 30 carti, iar la 40 va jur ca scoate dvd cu gimnastica de premenopauza. A! Si sa nu uitam de magazinul de haine pentru copii, asa cum are si madam Marin.
La finalul emisiunii insista sa citeasca un text din carte, citeste zambind usor si autosatisfacut, alaturi de ea o asculta serios si indragostit iubitul ei, usor incurcat de postura sa uncool dar asta e, ne sustinem reciproc...
Cartea pare a fi de un cacat absolut si stiu ca va sparge toate recordurile de vanzare. Dar e numai parerea mea.
Va salut!
vineri, 27 mai 2011
luni, 3 ianuarie 2011
Nervi de iarna
Ma uit la A. Marin invitata la Maruta, saracul. Baiatul asta este mult supraapreciat, are o parere mult prea buna despre el, nu este jurnalist, este un amator cu tupeu. Nu il urmaresc, insa am prins intamplator cel mai jenant moment al lui cand a avut-o in platou pe Fran Drescher, din serialul The Nanny. Femeia venise sa vorbeasca despre contributia ei la popularizarea unei asociatii care lupta pentru intrajutorarea femeilor bolnave de cancer la san – experienta prin care ea insasi trecuse. Bietul Maruta insa avea o alta agenda, ca sa ma exprim modern: el o tot punea pe biata Fran sa vorbeasca nazal, ca sa se amuze el copios, neintelegand faptul ca ea in ziua respectiva avea un alt discurs si ca rolul de dadaca era, in acel moment, doar modalitatea prin care mesajul ei putea ajunge mai rapid la public. Imi amintesc jena pe care am simtit-o urmarind-o pe ea cat era de jenata de solicitarile insistente ale lui Maruta, era aproape hilar daca nu ar fi fost grotesc. Si ne mai miram de ce ne trateaza strainii cu superioritate, pai daca asa zisii jurnalisti se comporta ca niste maimute la circ…
In fine, vroiam sa zic de A. Marin, aveam televizorul pe mute si ma uitam la ea, parca e o masca, aproape ca nu mai are umanitate deloc in ea, este atat de ipocrita in fiecare aparitie televizata incat ma intreb daca exista vreun moment in viata ei cand isi permite sa fie ea insasi. Ma indoiesc, cred ca a intrat in pielea unui personaj din care nu mai poate dar nici nu mai vrea sa iasa. Fiecare intrebare a lui Maruta este primita cu ochii mariti exagerat, cu un zambet prea larg, de multe ori cand nu e cazul, cu o rotire a privirii care vrea sa denote un mare proces de gandire care se intampla in spatele ochilor, parul scuturat feminin la fiecare interpelare, degetele inclestate intr-o pozitie care exprima ambitie, certitudinea diseminarii unor idei unice si irepetabile. A. Marin este femeia mediocra care crede ca lumea incepe si se sfarseste cu ea, este Zana prin excelenta, este multitasking, mama, sotie, profesionista, vedeta, femeie de afaceri, creatoare de moda, scriitoare de carti inutile, de bloguri plictisitoare, in curand probabil va scoate un album de muzica. Clasica. Fiindca ea canta la pian. A. Marin este produsul menit sa intruchipeze succesul la feminin in tara noastra. Drept dovada, ea serveste drept model unora dintre cele mai proaste cunostinte ale mele. Iar in ultima vreme, A. Marin are o mare calitate: este Mama. Mama cu majuscula, ea nu este o mama oarecare, este chiar chintesenta maternitatii, nu se stie de ce. Am vazut-o in reclame la produse de ingrijire (nu mai stiu, vopsea de par, sampon, ceva de gen) spunand: “Acum sunt mama…”, la nu stiu ce asociatie care lupta pentru ideea tinerii copilului nou nascut langa mama lui in spitale (o idée buna, care la noi inca are nevoie de popularizare carevasazica) incepand cu “De cand sunt mama…”, in interviuri invariabil trebuie amintita aceasta mare calitate a ei de Mama, A. Marin este mama asa cum nicio mama din lumea asta n-a mai fost vreodata si nici nu va mai fi. Cum sa va zic, cand A. Marin a devenit Mama, universul insusi s-a cutremurat, Stefan a inceput sa se miste mai frumos pe scena, toti am inmarmurit in scaunele noastre mici din casele noastre meschine…
Am dat sonorul la televizor, A. Marin vorbeste despre copilul ei, care la randul lui vorbeste despre ultimul single al lui tati… Halucinant! Ea vorbeste despre ultima colectie de haine pentru copii, invariabil cu “by A. Marin” in coada, in Romania in ultima vreme, totul este “by…” cineva, “by Monica Columbeanu”, “by Andreea Esca”, “by Catalin Botezatu”. Lumea e fascinata de aceasta formula si toti o utilizeaza cu un entuziasm cretin, sperand sa ne dea pe toti pe spate cu exprimarile lor cosmopolite.
In fine, acum vorbeste despre cum a slabit, cum ne indeamna pe toti sa facem sport, asa cum a spus si in cartea ei – incredibil, se autociteaza cu tupeul si lipsa de modestie a mediocrului care crede ca a gasit piatra filozofala si tocmai ne-o impartaseste generos intr-o carte mare, roz si cartonata – si apropo, a scris si pe blog si a doua zi o sa faca un gest caritabil pentru nush ce copii si sotul ei o sa faca un gest caritabil tot maine, in alta parte, insa, fiindca ei asa sunt, buni si frumosi si destepti si generosi, nu-i asa?
In fine, vroiam sa zic de A. Marin, aveam televizorul pe mute si ma uitam la ea, parca e o masca, aproape ca nu mai are umanitate deloc in ea, este atat de ipocrita in fiecare aparitie televizata incat ma intreb daca exista vreun moment in viata ei cand isi permite sa fie ea insasi. Ma indoiesc, cred ca a intrat in pielea unui personaj din care nu mai poate dar nici nu mai vrea sa iasa. Fiecare intrebare a lui Maruta este primita cu ochii mariti exagerat, cu un zambet prea larg, de multe ori cand nu e cazul, cu o rotire a privirii care vrea sa denote un mare proces de gandire care se intampla in spatele ochilor, parul scuturat feminin la fiecare interpelare, degetele inclestate intr-o pozitie care exprima ambitie, certitudinea diseminarii unor idei unice si irepetabile. A. Marin este femeia mediocra care crede ca lumea incepe si se sfarseste cu ea, este Zana prin excelenta, este multitasking, mama, sotie, profesionista, vedeta, femeie de afaceri, creatoare de moda, scriitoare de carti inutile, de bloguri plictisitoare, in curand probabil va scoate un album de muzica. Clasica. Fiindca ea canta la pian. A. Marin este produsul menit sa intruchipeze succesul la feminin in tara noastra. Drept dovada, ea serveste drept model unora dintre cele mai proaste cunostinte ale mele. Iar in ultima vreme, A. Marin are o mare calitate: este Mama. Mama cu majuscula, ea nu este o mama oarecare, este chiar chintesenta maternitatii, nu se stie de ce. Am vazut-o in reclame la produse de ingrijire (nu mai stiu, vopsea de par, sampon, ceva de gen) spunand: “Acum sunt mama…”, la nu stiu ce asociatie care lupta pentru ideea tinerii copilului nou nascut langa mama lui in spitale (o idée buna, care la noi inca are nevoie de popularizare carevasazica) incepand cu “De cand sunt mama…”, in interviuri invariabil trebuie amintita aceasta mare calitate a ei de Mama, A. Marin este mama asa cum nicio mama din lumea asta n-a mai fost vreodata si nici nu va mai fi. Cum sa va zic, cand A. Marin a devenit Mama, universul insusi s-a cutremurat, Stefan a inceput sa se miste mai frumos pe scena, toti am inmarmurit in scaunele noastre mici din casele noastre meschine…
Am dat sonorul la televizor, A. Marin vorbeste despre copilul ei, care la randul lui vorbeste despre ultimul single al lui tati… Halucinant! Ea vorbeste despre ultima colectie de haine pentru copii, invariabil cu “by A. Marin” in coada, in Romania in ultima vreme, totul este “by…” cineva, “by Monica Columbeanu”, “by Andreea Esca”, “by Catalin Botezatu”. Lumea e fascinata de aceasta formula si toti o utilizeaza cu un entuziasm cretin, sperand sa ne dea pe toti pe spate cu exprimarile lor cosmopolite.
In fine, acum vorbeste despre cum a slabit, cum ne indeamna pe toti sa facem sport, asa cum a spus si in cartea ei – incredibil, se autociteaza cu tupeul si lipsa de modestie a mediocrului care crede ca a gasit piatra filozofala si tocmai ne-o impartaseste generos intr-o carte mare, roz si cartonata – si apropo, a scris si pe blog si a doua zi o sa faca un gest caritabil pentru nush ce copii si sotul ei o sa faca un gest caritabil tot maine, in alta parte, insa, fiindca ei asa sunt, buni si frumosi si destepti si generosi, nu-i asa?
duminică, 13 iunie 2010
Femeia la volan
Am fost crescuta cu prejudecata ca femeia nu conduce. Familia mea traditionalista, de sorginte rurala, mi-a dat de inteles ca, in familie, sarcinile sunt impartite pe criterii de sex. Femeia gateste, spala, calca, barbatul mestereste si conduce masina. [Pe langa faptul ca barbatul are privilegiul de a conduce, el se bucura si de avantajul de a sta in fata, langa sofer, atunci cand doua familii impart acelasi vehicul.
Desigur ca timpurile noastre nu mai permit o astfel de impartire rigida a rolurilor in familie. La 23 de ani mi-am luat carnetul de sofer din a doua incercare. La prima picasem fiindca nu dadeam prioritate la biciclisti.]
Femeia la volan este in primul rand precauta. Nu-si asuma riscuri inutile, asa cum fac barbatii ca sa demonstreze testosteron. Femeia la volan face, daca trebuie, si opt manevre ca sa iasa dintr-o parcare stramta, are rabdare, invarte de volan cu ambele maini, inainteaza greu, baga marsarier cu frica, dar iese nesifonata din parcare, de cele mai multe ori. Iu-huu! Bravo, femeia la volan!
Ea va conduce toata viata asa cum a invatat la scoala, mainile pe volan la ora 10 si ora 2, parcarea laterala e cu probleme, isi ia mereu aceleasi repere si daca schimba masina e tragic. Femeia uraste sa dea cu spatele, cand baga marsarier parca deodata volanul capata inteligenta si vointa proprie si se invarte de nebun, facand traiectoria sa para un sarpe dezlanat, scapat de sub control. Femeia conduce cu scaunul mult ridicat si tras foarte aproape de volan, “ca sa vada botul masinii”; I s-a explicat ca botul masinii nu e nici revista Cosmopolitan si nici ultima telenovela la moda, totusi, intr-un fel misterios ei ii confera un confort psihic aparte.
Femeia isi accesorizeaza interiorul masinii cu urmatoarele elemente draguuute: odorizante atarnate de retrovizoare, icoane lipite de parbriz, odorizante in forma de icoane sau daca vreti, icoane parfumante, jucarii de plus agatate te miri pe unde, inclusiv in spate, fiindca, nu-I asa, femeile sunt ludice si draguuute. In ultima vreme a aparut moda ghiveciului cu floare de plastic care da din frunze non-stop, pus pe bord, e usor sinistru ca da din frunze si atunci cand masina sta in parcare. Tot o moda recenta e masina personalizata cu: floricele colorate, buburuze simpatice care urca de la roata catre parbriz, etc.
Femeia nu alimenteaza niciodata masina cu carburant, deoarece e greu si se murdareste, in plus exista atatia tipi care te pot ajuta sa indeplinesti aceasta sarcina ingrata. Desigur, dupa ce da cateva telefoane ca sa afle care e butonul de unde se deschide capacul rezervorului – de multe ori capacul asta e ascuns in mod pervers pe sub volan sau pe pragul usii soferului.
Cum spuneam, femeia la volan e mai intai precauta, sau asa ii place sa-si denumeasca incapacitatea totala de concentrare de care da dovada cand trebuie sa conduca. Femeia nu are atentie distributiva, desi asa I s-a spus, fiindca ea se poate gandi in acelasi timp si la job si la machiaj; din pacate nu se poate concentra suficient cat sa schimbe si viteza si sa se asigure pentru a schimba banda de mers, concomitent. Am vazut femei care semnalizeaza dreapta atunci cand vor sa faca stanga, care uita sa accelereze si merg in afara localitatii cu 60, care nu vad ca se face verde la semafor si stau, pierdute in ganduri frivole, pana se face urmatorul verde, reusind sa treaca intersectia daca isi face mila cineva sa le claxoneze din spate.
Uneori femeia la volan e nu doar enervanta ci si lipsita de educatie elementara. Vad dimineata femei care se machiaza la volan, odata am vazut-o pe una care se pensa la semafor. Pot sa inteleg lipsa timpului, insa in acest caz sindromul e: ori femeia joaca rolul corporatistei ocupate (despre care v-am povestit intr-un post anterior), aceea care munceste 25 de ore din 24 si nu are timp de chestii din astea, decat poate la un ambuteiaj care dureaza prea mult; ori e pur si simplu lene – detestabil narav – adicatelea, deact sa se trezeasca cu 10 minute in avans, prefera sa-si etaleze proasta crestere in public.
Este indeobste cunoscut ca lucrurile care tin de igiena si estetica fiecaruia – nu e doar cazul femeilor – se fac in intimitate, la tine acasa ori la salon. Machiatul la volan al femeilor este, dupa mine, echivalentul scobitului in nas al barbatilor, tot la volan, narav foarte raspandit pe la noi. Este de neinteles cum oamenii se simt atat de intimi in masina, mergand cu muzica la maxim sau deversandu-si mucozitatile personale ca si cum ar fi la ei in dus.
Demna de amintit este si femeia intelectuala la volan, adica cea care citeste in masina. Desigur, daca vrei cu tot dinadinsul sa nu pierzi orele din trafic in van, poti sa-ti cumperi audiobook-uri, dar atunci cine te mai vede ca esti intelectuala? (Observ cu tristete ca cel mai raspandit sindrom la romani este sa faca un mare caz de orice li se pare lor important si deosebit: masina, bijuteriile sau inclinatiile intelectualiste.)
Femeile care nu se machiaza in mers, citesc in viteza. Desigur, este foarte incomod sa citesti la volan – am incercat – deoarece ambuteiajele nu sunt statice, nu se sta 15 minute si se merge altele 10, ci se inainteaza constant si incet cu 5 la ora, cu viteza I, atat cat sa nu poti face altceva decat sa stai cu piciorul pe ambreiaj. Este inexplicabila puterea de concentrare asupra subiectului unei carti in aceste conditii, iar in cazul asta masina nu mai pare un loc intim in care iti smulgi parul din sprancene, ci un real spatiu public de etalare a inclinatiei spre lectura a femeii noastre frumoase & destepte.
In situatii de criza, femeia la volan nu raspunde bine. E nervoasa, vocifereaza ca o mahalagioaica, claxoneaza excesiv, critica distructiv si se face de ras, spre deliciul barbatilor din trafic. Raspunsul ei e inconstant, nesigur, ezitant, femeia se panicheaza, casca ochii mari, ia decizii aberante si contradictorii, reactioneaza cu intarziere, reflexele paralizeaza.
Desigur, femeia la volan e mai ingaduitoare cu barbatul la volan decat cu o alta femeie la volan. E sentimentul ala primar de competitie, de invidie inexplicabila, care le face pe femei sa se dueleze in orice conditii, iar in jungla traficului bucurestean cele doua devin tigroaice salbatice. Nu vei avea parte de un gest de curtoazie in trafic de la o femeie, spaima care le stapaneste cand conduc masina este atat de coplesitoare, ca fiecare centimentru conteaza si nu cedeaza niciodata.
Adevarul dureros e ca, statistic, femeia nu a fost facuta sa conduca masina, cunosc doar cateva femei care isi asuma acest curaj si o fac bine. Majoritatea covarsitoare a femeilor si-au luat permisul ca sa bifeze inca o obligatie de indeplinit, asa cum unele fac facultate din acelasi motiv, ca sa fie in randul lumii. Altele conduc fiindca asa le cere jobul. Prea putine o fac din placere.
Ca multe lucruri din viata asta, condusul este o chestiune de inclinatie, invatare, reflex si pasiune. Daca nu iti face placere sa conduci, daca ti-e frica si simti ca nu poti stapani fenomenul, mai bine nu te urca la volan! Daca totusi o faci, te rugam un singur lucru: NU MAI CLAXONAAAA!
Desigur ca timpurile noastre nu mai permit o astfel de impartire rigida a rolurilor in familie. La 23 de ani mi-am luat carnetul de sofer din a doua incercare. La prima picasem fiindca nu dadeam prioritate la biciclisti.]
Femeia la volan este in primul rand precauta. Nu-si asuma riscuri inutile, asa cum fac barbatii ca sa demonstreze testosteron. Femeia la volan face, daca trebuie, si opt manevre ca sa iasa dintr-o parcare stramta, are rabdare, invarte de volan cu ambele maini, inainteaza greu, baga marsarier cu frica, dar iese nesifonata din parcare, de cele mai multe ori. Iu-huu! Bravo, femeia la volan!
Ea va conduce toata viata asa cum a invatat la scoala, mainile pe volan la ora 10 si ora 2, parcarea laterala e cu probleme, isi ia mereu aceleasi repere si daca schimba masina e tragic. Femeia uraste sa dea cu spatele, cand baga marsarier parca deodata volanul capata inteligenta si vointa proprie si se invarte de nebun, facand traiectoria sa para un sarpe dezlanat, scapat de sub control. Femeia conduce cu scaunul mult ridicat si tras foarte aproape de volan, “ca sa vada botul masinii”; I s-a explicat ca botul masinii nu e nici revista Cosmopolitan si nici ultima telenovela la moda, totusi, intr-un fel misterios ei ii confera un confort psihic aparte.
Femeia isi accesorizeaza interiorul masinii cu urmatoarele elemente draguuute: odorizante atarnate de retrovizoare, icoane lipite de parbriz, odorizante in forma de icoane sau daca vreti, icoane parfumante, jucarii de plus agatate te miri pe unde, inclusiv in spate, fiindca, nu-I asa, femeile sunt ludice si draguuute. In ultima vreme a aparut moda ghiveciului cu floare de plastic care da din frunze non-stop, pus pe bord, e usor sinistru ca da din frunze si atunci cand masina sta in parcare. Tot o moda recenta e masina personalizata cu: floricele colorate, buburuze simpatice care urca de la roata catre parbriz, etc.
Femeia nu alimenteaza niciodata masina cu carburant, deoarece e greu si se murdareste, in plus exista atatia tipi care te pot ajuta sa indeplinesti aceasta sarcina ingrata. Desigur, dupa ce da cateva telefoane ca sa afle care e butonul de unde se deschide capacul rezervorului – de multe ori capacul asta e ascuns in mod pervers pe sub volan sau pe pragul usii soferului.
Cum spuneam, femeia la volan e mai intai precauta, sau asa ii place sa-si denumeasca incapacitatea totala de concentrare de care da dovada cand trebuie sa conduca. Femeia nu are atentie distributiva, desi asa I s-a spus, fiindca ea se poate gandi in acelasi timp si la job si la machiaj; din pacate nu se poate concentra suficient cat sa schimbe si viteza si sa se asigure pentru a schimba banda de mers, concomitent. Am vazut femei care semnalizeaza dreapta atunci cand vor sa faca stanga, care uita sa accelereze si merg in afara localitatii cu 60, care nu vad ca se face verde la semafor si stau, pierdute in ganduri frivole, pana se face urmatorul verde, reusind sa treaca intersectia daca isi face mila cineva sa le claxoneze din spate.
Uneori femeia la volan e nu doar enervanta ci si lipsita de educatie elementara. Vad dimineata femei care se machiaza la volan, odata am vazut-o pe una care se pensa la semafor. Pot sa inteleg lipsa timpului, insa in acest caz sindromul e: ori femeia joaca rolul corporatistei ocupate (despre care v-am povestit intr-un post anterior), aceea care munceste 25 de ore din 24 si nu are timp de chestii din astea, decat poate la un ambuteiaj care dureaza prea mult; ori e pur si simplu lene – detestabil narav – adicatelea, deact sa se trezeasca cu 10 minute in avans, prefera sa-si etaleze proasta crestere in public.
Este indeobste cunoscut ca lucrurile care tin de igiena si estetica fiecaruia – nu e doar cazul femeilor – se fac in intimitate, la tine acasa ori la salon. Machiatul la volan al femeilor este, dupa mine, echivalentul scobitului in nas al barbatilor, tot la volan, narav foarte raspandit pe la noi. Este de neinteles cum oamenii se simt atat de intimi in masina, mergand cu muzica la maxim sau deversandu-si mucozitatile personale ca si cum ar fi la ei in dus.
Demna de amintit este si femeia intelectuala la volan, adica cea care citeste in masina. Desigur, daca vrei cu tot dinadinsul sa nu pierzi orele din trafic in van, poti sa-ti cumperi audiobook-uri, dar atunci cine te mai vede ca esti intelectuala? (Observ cu tristete ca cel mai raspandit sindrom la romani este sa faca un mare caz de orice li se pare lor important si deosebit: masina, bijuteriile sau inclinatiile intelectualiste.)
Femeile care nu se machiaza in mers, citesc in viteza. Desigur, este foarte incomod sa citesti la volan – am incercat – deoarece ambuteiajele nu sunt statice, nu se sta 15 minute si se merge altele 10, ci se inainteaza constant si incet cu 5 la ora, cu viteza I, atat cat sa nu poti face altceva decat sa stai cu piciorul pe ambreiaj. Este inexplicabila puterea de concentrare asupra subiectului unei carti in aceste conditii, iar in cazul asta masina nu mai pare un loc intim in care iti smulgi parul din sprancene, ci un real spatiu public de etalare a inclinatiei spre lectura a femeii noastre frumoase & destepte.
In situatii de criza, femeia la volan nu raspunde bine. E nervoasa, vocifereaza ca o mahalagioaica, claxoneaza excesiv, critica distructiv si se face de ras, spre deliciul barbatilor din trafic. Raspunsul ei e inconstant, nesigur, ezitant, femeia se panicheaza, casca ochii mari, ia decizii aberante si contradictorii, reactioneaza cu intarziere, reflexele paralizeaza.
Desigur, femeia la volan e mai ingaduitoare cu barbatul la volan decat cu o alta femeie la volan. E sentimentul ala primar de competitie, de invidie inexplicabila, care le face pe femei sa se dueleze in orice conditii, iar in jungla traficului bucurestean cele doua devin tigroaice salbatice. Nu vei avea parte de un gest de curtoazie in trafic de la o femeie, spaima care le stapaneste cand conduc masina este atat de coplesitoare, ca fiecare centimentru conteaza si nu cedeaza niciodata.
Adevarul dureros e ca, statistic, femeia nu a fost facuta sa conduca masina, cunosc doar cateva femei care isi asuma acest curaj si o fac bine. Majoritatea covarsitoare a femeilor si-au luat permisul ca sa bifeze inca o obligatie de indeplinit, asa cum unele fac facultate din acelasi motiv, ca sa fie in randul lumii. Altele conduc fiindca asa le cere jobul. Prea putine o fac din placere.
Ca multe lucruri din viata asta, condusul este o chestiune de inclinatie, invatare, reflex si pasiune. Daca nu iti face placere sa conduci, daca ti-e frica si simti ca nu poti stapani fenomenul, mai bine nu te urca la volan! Daca totusi o faci, te rugam un singur lucru: NU MAI CLAXONAAAA!
vineri, 5 martie 2010
Jurnal de gradinita
Ieri s-au impartit stelutele la mine la gradinita. Nici prin cap nu mi-a trecut ca nu o sa iau steluta. Nici prin cap nu mi-a trecut ca, din toti copiii, eu, cel mai cuminte, nu o sa iau steluta. Mai ales ca Doamna mi-a promis ca o sa-mi dea si mie una.
Ziua a inceput prost. Inca de dimineata, copiii si-au verificat cosuletele si toti au gasit steluta. Numai eu nu. Am incercat sa aflu de ce si nimeni n-a stiut sa-mi raspunda. Atunci am intrebat-o pe Doamna si mi-a spus ca nu se poate, ea mi-a dat steluta, ia uita-te mai bine. Am incredere in Doamna, astfel incat am intrebat la fabrica de stelute, unde e steluta mea. Aia de la fabrica mi-au spus ca intr-adevar, conform calculelor lor, ar trebui sa iau steluta, si inca una aurie! M-am bucurat un pic, am zis ca trebuie sa fie o greseala. Apoi am intrebat mai sus, la furnizorii de material pentru stelute si au zis ceva ce m-a lamurit definitiv: Doamna ta nu a comandat steluta si pentru tine. Cum…? Doamna mea imi spusese ca mi-a comandat, Doamna imi spusese si ca e imposibil sa nu primesc, eu care stiu atatea poezii… Apoi Doamna si-a schimbat discursul. Stii tu poezii, dar nu le spui destul de frumos. Le rastesti, asa, le latri, iar la noi la gradinita poeziile se spun frumos, cu voce joasa, aproape cantat, ca sa nu se supere doamnele si domnii directori. I-am spus ca, la toate gradinitele la care am mai fost (caci, din cauza tonului meu rastit, sunt nevoita sa schimb gradinita destul de des), niciun director nu a suportat tonul meu, dar ca nu e vina mea, e vina lor. Nimeni nu ma intelege. In plus, aici, directorii au spus la doamne ca, desi fiecare copil ar putea primi mai multe stelute, sa nu le dea mai mult de una, chiar daca ele cred ca merita, fiindca nu merita! Si daca indraznesc una ca asta, vor zbura!
La noi in grupa, toti copiii se tem de doamnele si domnii directori, fiindca acestia sunt aspri cu copiii si ii pun sa spuna poezii pe toate tonurile, cu dulceata si plecaciuni frumoase, pana cand domnilor directori li se scoala. Nu stiu ce e aia, dar stiu ca li se intampla foarte rar, domnilor directori li se scoala foarte greu. Cica fiindca ar fi batrani si grasi. Posibil, insa eu suspectez ca ar putea fi si de la lipsa de fantezie si inteligenta, dar nu pot sa mai zic asta, fiindca atunci cand am zis, am luat 5 la palma.
Inca de cand am venit in gradinita asta portocalie, m-am lovit de uratenia copiilor si a directorilor, aproape m-am speriat, adica eu am mai vazut oameni urati in gradinite, insa ca aici nu prea. Paradoxal, cu cat gradinita e mai viu colorata (in cazul nostru culoarea oranj) si cu cat vrea sa para mai stralucitoare si atractiva pentru copii, cu atat mai urati sunt oamenii dinauntru. Cum ziceam, inca din prima zi m-a frapat broscoiul de la usa, ca asa e aici, la usa grupei sta un broscoi grasut, exoftalmic si autosuficient, care se umfla precum un balon in fata fiecarui nou venit. Broscoiul a invatat arta linguselii si a servilismului gratuit si le aplica zilnic cu sarguinta, de aia el a primit cele mai multe stelute, fiindca spune poezii putine, dar le canta cu tril si la final ii place sa linga cu multe bale dosul celui care l-a ascultat. In restul timpului, din gura ii atarna cate un ciorap al vreunui director, pe care il suge cu entuziasm.
Suptul ciorapilor e activitatea fara de care Broscoiul nu si-ar putea justifica existenta in gradinita noastra, caci de altfel, repertoriul lui de poezii este destul de limitat si, in orice caz, toata ziua numai asta face: se plimba pe langa toti copiii cu ciorapul ala dezgustator atarnandu-i in coltul gurii si mai zice din cand in cand cate un vers… Ca orice broscoi, si al nostru se umfla de dimineata pana seara, ca sa para mare si periculos. Eu mi-am dat seama din prima zi ca el e mic si inofensiv, dar mai ales urat. Din pacate pentru el, gradinita asta e singura lui sansa de afirmare, deoarece la el acasa Broscoiul e un tip de evitat din cauza caracterului infect si a lasitatii lui penibile. Broscoiul si-a luat o masina mare si urata, pe care o conduce ca o femeie batrana si speriata, stand lipit de volan, cu ochii lui exoftalmici mariti la maximum, intru evitarea oricarui pericol. Broscoiul ar vrea sa para barbat, insa nimic din anatomia lui nu il ajuta, desi se straduieste zilnic sa fie cat mai banal, abordand o vestimentatie formata exclusiv din costume de haine model demodat, care i se muleaza dezgustator pe bucatile de grasime ce ii atarna in partile laterale ale corpului. Desi e relativ tanar, Broscoiul pare mult mai batran, din cauza urateniei hainelor, a comportamentului batrancios si antipatic si a gomoseniei nejustificate cu care isi desfasoara umila-i existenta. Scopul primordial si unic al Broscoiului este sa ii ia locul Directoarei, despre care afirma in secret ca este o incapabila, insa pe care o linge constant si balos. Desi la noi in grupa Broscoiul isi petrece timpul umflandu-se de la prima ora, tot efortul sau se dezintegreaza brusc si irational atunci cand este chemat la supt: se dezumfla ca un balon, suierand si imprastiind in atmosfera un miros dezgustator si otravit de umilinta, frica si servilism. Vocea i se inmoaie si devine mieroasa, ca a unui homosexual reprimat si umilit, se indreapta de spate si ridica din sprancene, exact ca un animal amenintat care incearca sa para mai puternic, mai mare, insa, pana la catedra mersul ii devine mic si anemic, spatele i se indoaie precum o nuielusa si, odata ajuns in fata Directoarei se posteaza cuminte in genunchi, zambind larg, cu gura deschisa, pregatit de amor oral.
In afara de Broscoi, mai avem o colega exoftalmica – nu inteleg predilectia directorilor pentru oameni cu ochi albastri si bovini. Colega exoftalmica se numeste Excelent si ii place sa spuna “excelent”, fiindca e un cuvant greu si ea, nestiind nicio poezie, s-a gandit ca poate suplini aceasta lacuna repetand la nesfarsit cuvantul “excelent” care i se pare greu si cred ca si este, avand in vedere ca vocabularul ei contine doar vreo 10 cuvinte si cateva expresii, printre care “in sfarsit”, “mai” sau “colegul/colega”. De fapt, apelativul “colegul/colega” se foloseste la noi la gradi pe post de prefix la orice nume de coleg/colega, asta ca sa se sublinieze fara putinta de tagada caracterul comunistoid al organizatiei in care ne desfasuram activitatea zilnica, Broscoiul nedorind sa fie abrupt si sa utilizeze tocmai sintagma “tovarasul/tovarasa”, desi ii sta pe limba. Colega Excelent e o fata urata si proasta. Oricat ma straduiesc, nu gasesc niste epitete mai elaborate cu ajutorul carora sa o descriu, deoarece fata este de o platitudine extrema. Printre activitatile preferate ale ei se numara uitatul la poze cu ea insasi si invartitul parului ei urat pe degete. Rolul ei la noi la gradi este inca un mister pentru mine, insa poate cele doua talente ale ei, de a se uita la poze invartind din par si de a spune “excelent” isi au si ele rostul intr-o organizatie dezechilibrata ca a noastra.
Asa cum ziceam, ca sa iei stelute trebuie sa spui poezii frumos. Eu, cand am venit, m-au intrebat cate poezii stiu si le-am povestit. Au parut incantati, insa putin deranjati de faptul ca pe unele dintre poezii nu le stiau nici doamnele director, desi ar fi trebuit sa le stie. Cum am intrat pe usa, am zambit larg si m-am gandit ca ar fi bine sa ma imprietenesc cu toti copiii, ca sa fim … prieteni si sa ne jucam frumos impreuna. Nu prea a mers, fiindca acolo, copiii se joaca putin cu tine dar apoi fug repede la Doamna, care ii cearta caci s-au imprietenit cu mine. Cu toate astea, reusesc sa trezesc o oarecare admiratie amestecata cu teama deoarece copiii si-au dat seama ca unele dintre poeziile pe care le stiu eu le-ar fi putut fi si lor de folos daca le stiau, adica daca le-ar auzi vreun director, nu i-ar mai bate asa de des si asa de tare. Insa am senzatia ca le si place sa fie batuti, altfel nu s-ar mai simti incurajati sa adopte un ton cantator la recitat.
Exact ca intr-o societate perfect comunista, orice demers de a spune adevarul este imediat sanctionat cu bataia. Copiii de la mine de la gradi nu spun niciodata, dar niciodata adevarul. S-au auzit cazuri cand niste curajosi au indraznit sa spuna primul vers al adevarului si imediat s-a infiintat batalionul de interventie, cu bate si catuse, care l-au imobilizat pe nefericit, desi procedura normala in astfel de situatii e alta. Insa gradinita noastra e mai presus si de lege si de reguli. Pe de o parte fiindca acestea sunt poezii mai dificile si nimanui nu-i face placere sa le invete. Cand am venit eu cu cateva citate, am fost de indata scoasa in fata clasei si admonestata de Doamna director, care mi-a spus rastit ca data viitoare voi fi evacuata de acolo. Pe mine m-a pufnit rasul si atunci Doamna director s-a infuriat si mai tare si mi-a promis razbunare. Doamna director e cea mai trista fiinta de la gradi, fiindca ea suge cel mai tare si cred ca o dor maxilarele si cred ca si limba i-a amortit putin de la lins. Saraca! Cred ca ea plateste vina de a nu fi nici frumoasa, nici desteapta, nici simpatica macar. Doamna director e o rata mica, cracanata si cu fundul mare, care merge alintat si impleticit – fiindca e cracanata si are fundul mare si cred ca ii e putin greu si se impiedica uneori. Doamna director e o rata care macane precum o rata, are un ton strident si suparator auzului, vocea ei nu e puternica, e doar iritanta. Doamna director nu stie nicio poezie, insa ne spune in fiecare zi ca noi “trebuie sa fim perfecti”. Doamna director e foarte foarte proasta, altfel nu imi explic de ce isi permite sa uzeze, cu atata dezinvoltura, de termeni absoluti cum este termenul “perfect”. Cand i-am spus ca numai Dumnezeu e perfect si ca, din smerenie, prefer sa nu incerc sa-mi imaginez ca as putea vreodata…. atunci mi-a taiat-o scurt, mi-a zis sa termin cu “aerele de filozoafa”, m-a gonit de la catedra si i-a spus Doamnei ca daca ma mai lasa sa “ma dau mare” cu poeziile mele care, apropo, nici nu sunt in programa gradinitei, amandoua vom avea de suferit foarte mult. Pe mine iar m-a pufnit rasul si iar am luat la palma.
Doamna director nu suporta postura mea, mersul meu, privirea mea, vocea mea si poeziile mele. Adica nimic din mine. Ne-a spus tuturor sa punem mana si sa mai invatam alfabetul, ca “nici pe ala nu-l stiti”. Doamna director nu stie nici ea, dar pe ea n-o controleaza nimeni, fiindca, precum v-am spus, cum ii spune vreun director sa recite o poezie, ea ia repede ciorapul in gura si cheama pe unul dintre noi sa recitam in locul ei, cu pretextul ca ea are de supt si pupat. Asa se explica de ce Doamna director e mereu singura si trista si sta mai mult la gradi, aproape ca nu se duce deloc acasa, fiindca acasa ar trebui sa fie om si ea nu mai poate sa fie om, in plus, e foarte obosita de la supt si lins si nu mai are resurse. Trebuie sa ii fie tare greu, saraca, insa atunci cand esti o rata cu macanit strident ce dracu’ sa faci, trebuie sa te remarci intr-un fel… Imi pare rau de ea, mai ales ca ea suge cel mai urat, dezgustator si imputit ciorap de acolo, cel al Porcului-de-slana. Porcul-de-slana este cel mai urat director de la noi de la gradi, are 666 de kilograme si, cand merge, ai impresia ca pluteste pe o perna de aer, caci pasii lui sunt mici si desi, deoarece grasimea piciorului nu ii permite sa puna un pas mare, iar grasimea bratului nu ii permitre sa intinda mana vreun pic si sta asa, adunat in el insusi, incercand sa se deplaseze. Cel mai fericit este Porcul atunci cand rata merge la el la supt, fiindca rata se teme de el, iar el stie asta si, ca un sadic ce este, ii place sa o bata cu un bici lung si ud pe spate atunci cand ea suge si linge la el, iar ei ii sar penele pana la noi in clasa, asa stim sa fim cuminti si sa nu vorbim, ca sa nu-i tulburam porcului erectia. Tocmai din cauza asta am primit ordin sa nu il deranjam prea des pe porc cu prezenta noastra pe acolo, adica sa nu mergem la baie caci porcului nu ii place idea ca noi urinam, ii perturba armonia fanteziei, ii place sa creada ca noi suntem niste fiinte angelice si supuse, caci cum ar fi sa stii ca te linge un om normal cu necesitati? Aiurea. Vezi, de aia e porcul director, ca el miroase niste chestii destul de abstracte, pe care noi, copiii, nu le stim deocamdata, dar le vom invata si aplica intr-o zi.
Lectia pe care am invatat-o la mine la gradi este ca, intr-o societate mediocra, aparitia unei fiinte deosebite, altfel, curajoasa, nu ii indeamna pe cei mici sa ii ia exemplul si sa se ridice la nivelul ei, ci mai degraba sa ii loveasca la temelie pana il doboara pe cel superior si il aduc la nivelul lor. Nu comunismul ne-a invatat asta, asa cum opina un prieten, ci natura noastra umana, mica, dezgustatoare, meschina si degraba varsatoare de sange nevinovat. Comunismul nu a facut decat sa exploateze – nici nu stiu daca intentionat sau la nimereala, ma abtin sa suspectez regimul de subtilitati psihologice – aceasta inclinatie naturala a omului de a distruge frumosul si bunul din viata si de a se complace in mocirla mediocritatii caldute si confortabile.
Cred ca e timpul sa ma mut la alta gradinita. Desi, incep sa cred ca toate gradinitele sunt la fel. Mai bine imi fac propria mea gradinita.
Ziua a inceput prost. Inca de dimineata, copiii si-au verificat cosuletele si toti au gasit steluta. Numai eu nu. Am incercat sa aflu de ce si nimeni n-a stiut sa-mi raspunda. Atunci am intrebat-o pe Doamna si mi-a spus ca nu se poate, ea mi-a dat steluta, ia uita-te mai bine. Am incredere in Doamna, astfel incat am intrebat la fabrica de stelute, unde e steluta mea. Aia de la fabrica mi-au spus ca intr-adevar, conform calculelor lor, ar trebui sa iau steluta, si inca una aurie! M-am bucurat un pic, am zis ca trebuie sa fie o greseala. Apoi am intrebat mai sus, la furnizorii de material pentru stelute si au zis ceva ce m-a lamurit definitiv: Doamna ta nu a comandat steluta si pentru tine. Cum…? Doamna mea imi spusese ca mi-a comandat, Doamna imi spusese si ca e imposibil sa nu primesc, eu care stiu atatea poezii… Apoi Doamna si-a schimbat discursul. Stii tu poezii, dar nu le spui destul de frumos. Le rastesti, asa, le latri, iar la noi la gradinita poeziile se spun frumos, cu voce joasa, aproape cantat, ca sa nu se supere doamnele si domnii directori. I-am spus ca, la toate gradinitele la care am mai fost (caci, din cauza tonului meu rastit, sunt nevoita sa schimb gradinita destul de des), niciun director nu a suportat tonul meu, dar ca nu e vina mea, e vina lor. Nimeni nu ma intelege. In plus, aici, directorii au spus la doamne ca, desi fiecare copil ar putea primi mai multe stelute, sa nu le dea mai mult de una, chiar daca ele cred ca merita, fiindca nu merita! Si daca indraznesc una ca asta, vor zbura!
La noi in grupa, toti copiii se tem de doamnele si domnii directori, fiindca acestia sunt aspri cu copiii si ii pun sa spuna poezii pe toate tonurile, cu dulceata si plecaciuni frumoase, pana cand domnilor directori li se scoala. Nu stiu ce e aia, dar stiu ca li se intampla foarte rar, domnilor directori li se scoala foarte greu. Cica fiindca ar fi batrani si grasi. Posibil, insa eu suspectez ca ar putea fi si de la lipsa de fantezie si inteligenta, dar nu pot sa mai zic asta, fiindca atunci cand am zis, am luat 5 la palma.
Inca de cand am venit in gradinita asta portocalie, m-am lovit de uratenia copiilor si a directorilor, aproape m-am speriat, adica eu am mai vazut oameni urati in gradinite, insa ca aici nu prea. Paradoxal, cu cat gradinita e mai viu colorata (in cazul nostru culoarea oranj) si cu cat vrea sa para mai stralucitoare si atractiva pentru copii, cu atat mai urati sunt oamenii dinauntru. Cum ziceam, inca din prima zi m-a frapat broscoiul de la usa, ca asa e aici, la usa grupei sta un broscoi grasut, exoftalmic si autosuficient, care se umfla precum un balon in fata fiecarui nou venit. Broscoiul a invatat arta linguselii si a servilismului gratuit si le aplica zilnic cu sarguinta, de aia el a primit cele mai multe stelute, fiindca spune poezii putine, dar le canta cu tril si la final ii place sa linga cu multe bale dosul celui care l-a ascultat. In restul timpului, din gura ii atarna cate un ciorap al vreunui director, pe care il suge cu entuziasm.
Suptul ciorapilor e activitatea fara de care Broscoiul nu si-ar putea justifica existenta in gradinita noastra, caci de altfel, repertoriul lui de poezii este destul de limitat si, in orice caz, toata ziua numai asta face: se plimba pe langa toti copiii cu ciorapul ala dezgustator atarnandu-i in coltul gurii si mai zice din cand in cand cate un vers… Ca orice broscoi, si al nostru se umfla de dimineata pana seara, ca sa para mare si periculos. Eu mi-am dat seama din prima zi ca el e mic si inofensiv, dar mai ales urat. Din pacate pentru el, gradinita asta e singura lui sansa de afirmare, deoarece la el acasa Broscoiul e un tip de evitat din cauza caracterului infect si a lasitatii lui penibile. Broscoiul si-a luat o masina mare si urata, pe care o conduce ca o femeie batrana si speriata, stand lipit de volan, cu ochii lui exoftalmici mariti la maximum, intru evitarea oricarui pericol. Broscoiul ar vrea sa para barbat, insa nimic din anatomia lui nu il ajuta, desi se straduieste zilnic sa fie cat mai banal, abordand o vestimentatie formata exclusiv din costume de haine model demodat, care i se muleaza dezgustator pe bucatile de grasime ce ii atarna in partile laterale ale corpului. Desi e relativ tanar, Broscoiul pare mult mai batran, din cauza urateniei hainelor, a comportamentului batrancios si antipatic si a gomoseniei nejustificate cu care isi desfasoara umila-i existenta. Scopul primordial si unic al Broscoiului este sa ii ia locul Directoarei, despre care afirma in secret ca este o incapabila, insa pe care o linge constant si balos. Desi la noi in grupa Broscoiul isi petrece timpul umflandu-se de la prima ora, tot efortul sau se dezintegreaza brusc si irational atunci cand este chemat la supt: se dezumfla ca un balon, suierand si imprastiind in atmosfera un miros dezgustator si otravit de umilinta, frica si servilism. Vocea i se inmoaie si devine mieroasa, ca a unui homosexual reprimat si umilit, se indreapta de spate si ridica din sprancene, exact ca un animal amenintat care incearca sa para mai puternic, mai mare, insa, pana la catedra mersul ii devine mic si anemic, spatele i se indoaie precum o nuielusa si, odata ajuns in fata Directoarei se posteaza cuminte in genunchi, zambind larg, cu gura deschisa, pregatit de amor oral.
In afara de Broscoi, mai avem o colega exoftalmica – nu inteleg predilectia directorilor pentru oameni cu ochi albastri si bovini. Colega exoftalmica se numeste Excelent si ii place sa spuna “excelent”, fiindca e un cuvant greu si ea, nestiind nicio poezie, s-a gandit ca poate suplini aceasta lacuna repetand la nesfarsit cuvantul “excelent” care i se pare greu si cred ca si este, avand in vedere ca vocabularul ei contine doar vreo 10 cuvinte si cateva expresii, printre care “in sfarsit”, “mai” sau “colegul/colega”. De fapt, apelativul “colegul/colega” se foloseste la noi la gradi pe post de prefix la orice nume de coleg/colega, asta ca sa se sublinieze fara putinta de tagada caracterul comunistoid al organizatiei in care ne desfasuram activitatea zilnica, Broscoiul nedorind sa fie abrupt si sa utilizeze tocmai sintagma “tovarasul/tovarasa”, desi ii sta pe limba. Colega Excelent e o fata urata si proasta. Oricat ma straduiesc, nu gasesc niste epitete mai elaborate cu ajutorul carora sa o descriu, deoarece fata este de o platitudine extrema. Printre activitatile preferate ale ei se numara uitatul la poze cu ea insasi si invartitul parului ei urat pe degete. Rolul ei la noi la gradi este inca un mister pentru mine, insa poate cele doua talente ale ei, de a se uita la poze invartind din par si de a spune “excelent” isi au si ele rostul intr-o organizatie dezechilibrata ca a noastra.
Asa cum ziceam, ca sa iei stelute trebuie sa spui poezii frumos. Eu, cand am venit, m-au intrebat cate poezii stiu si le-am povestit. Au parut incantati, insa putin deranjati de faptul ca pe unele dintre poezii nu le stiau nici doamnele director, desi ar fi trebuit sa le stie. Cum am intrat pe usa, am zambit larg si m-am gandit ca ar fi bine sa ma imprietenesc cu toti copiii, ca sa fim … prieteni si sa ne jucam frumos impreuna. Nu prea a mers, fiindca acolo, copiii se joaca putin cu tine dar apoi fug repede la Doamna, care ii cearta caci s-au imprietenit cu mine. Cu toate astea, reusesc sa trezesc o oarecare admiratie amestecata cu teama deoarece copiii si-au dat seama ca unele dintre poeziile pe care le stiu eu le-ar fi putut fi si lor de folos daca le stiau, adica daca le-ar auzi vreun director, nu i-ar mai bate asa de des si asa de tare. Insa am senzatia ca le si place sa fie batuti, altfel nu s-ar mai simti incurajati sa adopte un ton cantator la recitat.
Exact ca intr-o societate perfect comunista, orice demers de a spune adevarul este imediat sanctionat cu bataia. Copiii de la mine de la gradi nu spun niciodata, dar niciodata adevarul. S-au auzit cazuri cand niste curajosi au indraznit sa spuna primul vers al adevarului si imediat s-a infiintat batalionul de interventie, cu bate si catuse, care l-au imobilizat pe nefericit, desi procedura normala in astfel de situatii e alta. Insa gradinita noastra e mai presus si de lege si de reguli. Pe de o parte fiindca acestea sunt poezii mai dificile si nimanui nu-i face placere sa le invete. Cand am venit eu cu cateva citate, am fost de indata scoasa in fata clasei si admonestata de Doamna director, care mi-a spus rastit ca data viitoare voi fi evacuata de acolo. Pe mine m-a pufnit rasul si atunci Doamna director s-a infuriat si mai tare si mi-a promis razbunare. Doamna director e cea mai trista fiinta de la gradi, fiindca ea suge cel mai tare si cred ca o dor maxilarele si cred ca si limba i-a amortit putin de la lins. Saraca! Cred ca ea plateste vina de a nu fi nici frumoasa, nici desteapta, nici simpatica macar. Doamna director e o rata mica, cracanata si cu fundul mare, care merge alintat si impleticit – fiindca e cracanata si are fundul mare si cred ca ii e putin greu si se impiedica uneori. Doamna director e o rata care macane precum o rata, are un ton strident si suparator auzului, vocea ei nu e puternica, e doar iritanta. Doamna director nu stie nicio poezie, insa ne spune in fiecare zi ca noi “trebuie sa fim perfecti”. Doamna director e foarte foarte proasta, altfel nu imi explic de ce isi permite sa uzeze, cu atata dezinvoltura, de termeni absoluti cum este termenul “perfect”. Cand i-am spus ca numai Dumnezeu e perfect si ca, din smerenie, prefer sa nu incerc sa-mi imaginez ca as putea vreodata…. atunci mi-a taiat-o scurt, mi-a zis sa termin cu “aerele de filozoafa”, m-a gonit de la catedra si i-a spus Doamnei ca daca ma mai lasa sa “ma dau mare” cu poeziile mele care, apropo, nici nu sunt in programa gradinitei, amandoua vom avea de suferit foarte mult. Pe mine iar m-a pufnit rasul si iar am luat la palma.
Doamna director nu suporta postura mea, mersul meu, privirea mea, vocea mea si poeziile mele. Adica nimic din mine. Ne-a spus tuturor sa punem mana si sa mai invatam alfabetul, ca “nici pe ala nu-l stiti”. Doamna director nu stie nici ea, dar pe ea n-o controleaza nimeni, fiindca, precum v-am spus, cum ii spune vreun director sa recite o poezie, ea ia repede ciorapul in gura si cheama pe unul dintre noi sa recitam in locul ei, cu pretextul ca ea are de supt si pupat. Asa se explica de ce Doamna director e mereu singura si trista si sta mai mult la gradi, aproape ca nu se duce deloc acasa, fiindca acasa ar trebui sa fie om si ea nu mai poate sa fie om, in plus, e foarte obosita de la supt si lins si nu mai are resurse. Trebuie sa ii fie tare greu, saraca, insa atunci cand esti o rata cu macanit strident ce dracu’ sa faci, trebuie sa te remarci intr-un fel… Imi pare rau de ea, mai ales ca ea suge cel mai urat, dezgustator si imputit ciorap de acolo, cel al Porcului-de-slana. Porcul-de-slana este cel mai urat director de la noi de la gradi, are 666 de kilograme si, cand merge, ai impresia ca pluteste pe o perna de aer, caci pasii lui sunt mici si desi, deoarece grasimea piciorului nu ii permite sa puna un pas mare, iar grasimea bratului nu ii permitre sa intinda mana vreun pic si sta asa, adunat in el insusi, incercand sa se deplaseze. Cel mai fericit este Porcul atunci cand rata merge la el la supt, fiindca rata se teme de el, iar el stie asta si, ca un sadic ce este, ii place sa o bata cu un bici lung si ud pe spate atunci cand ea suge si linge la el, iar ei ii sar penele pana la noi in clasa, asa stim sa fim cuminti si sa nu vorbim, ca sa nu-i tulburam porcului erectia. Tocmai din cauza asta am primit ordin sa nu il deranjam prea des pe porc cu prezenta noastra pe acolo, adica sa nu mergem la baie caci porcului nu ii place idea ca noi urinam, ii perturba armonia fanteziei, ii place sa creada ca noi suntem niste fiinte angelice si supuse, caci cum ar fi sa stii ca te linge un om normal cu necesitati? Aiurea. Vezi, de aia e porcul director, ca el miroase niste chestii destul de abstracte, pe care noi, copiii, nu le stim deocamdata, dar le vom invata si aplica intr-o zi.
Lectia pe care am invatat-o la mine la gradi este ca, intr-o societate mediocra, aparitia unei fiinte deosebite, altfel, curajoasa, nu ii indeamna pe cei mici sa ii ia exemplul si sa se ridice la nivelul ei, ci mai degraba sa ii loveasca la temelie pana il doboara pe cel superior si il aduc la nivelul lor. Nu comunismul ne-a invatat asta, asa cum opina un prieten, ci natura noastra umana, mica, dezgustatoare, meschina si degraba varsatoare de sange nevinovat. Comunismul nu a facut decat sa exploateze – nici nu stiu daca intentionat sau la nimereala, ma abtin sa suspectez regimul de subtilitati psihologice – aceasta inclinatie naturala a omului de a distruge frumosul si bunul din viata si de a se complace in mocirla mediocritatii caldute si confortabile.
Cred ca e timpul sa ma mut la alta gradinita. Desi, incep sa cred ca toate gradinitele sunt la fel. Mai bine imi fac propria mea gradinita.
duminică, 24 ianuarie 2010
Imi vine sa scriu despre...
...cum, de cand e lumea, majoritatea mediocra, calduta, mijlocie, cauta sa elimine, sa extermine, sa excluda sau - conform curentului contemporan al corectitudinii politice - sa coboare la nivelul ei extremele: pe frumosi deopotriva cu uratii, pe genii in aceeasi masura cu prostii, in general tot ce se remarca in vreun fel, pozitiv sau negativ, tot ce iese din tiparele confortabile, care nu predispun niciodata la meditatie, la introspectie, la dilema, ci ofera autosuficienta ohihnitoare si securizanta a obisnuintei.
...drama care ii incearca atunci cand nu pot determina exact daca exceptionalul/ neobisnuitul din cineva e bun sau rau, ei intuind oarecum - in subconstientul lor instinctual, aproape animalic, care ii face sa depisteze orice pericol cu care specia lor s-ar putea confrunta, in mod aproape biologic, senzorial - intuind, deci, superioritatea sau castigul existential pe care l-ar putea avea detinatorul acelor insusiri prin nealinierea la banal. Drama e si mai pregnanta la acele persoane care au drept deziderat generozitatea, bunatatea cu orice pret si toleranta nediscriminatorie, toate impuse de o religie de sorginte crestina a carei cateheza consta exclusiv in memorarea Bibliei.
Pentru ca ei trebuie sa fie buni intotdeauna si fara jumatati de masura, sa nu judece, sa tolereze, chiar sa iubeasca toti oamenii fiindca asa li se impune in fiecare duminica in stabilimente suspecte. Si, in mod surprinzator (fiindca acest lucru nu li se poate intampla decat surpinzator), apare un om in viata lor, menit sa le destrame scutul tesut cu atata grija de invatamintele unui pastor binevoitor care nu si-a descoperit o alta vocatie decat cea a prozelitismului semi-ocult, sa le scuture din temelii echilibrul fragil al moralitatii impuse din exterior, facandu-i, cumva impotriva vointei lor, sa se abandoneze extazului admirativ, usor invidios, in care sentimentele se amesteca bizar in mintile lor: pe de o parte blameaza libertatea de care se bucura un spirit neobisnuit, efervescent si exceptional, un om dilematic si scormonitor intru aflarea raspunsurilor vietii, o blameaza fiindca aceasta libertate aduce cu ea descatusarea din conventiile sociale referitoare la tinuta, vocabular si maniere intr-o forma atat de subtila incat nu-l poti uri sau dispretui pe detinatorul lor, deoarece el aduce in compensatie o stralucire a spiritului, o inteligenta, cultura, o sete de cunoastere si o iubire de frumos in toate formele lui, la care mediocrul nu are acces. Si blamul se amesteca subtil cu fascinatia precum ispita pe care o exercita raul asupra spiritelor pure, rezultand o dorinta asemanatoare excitatiei sexuale pe care o resimte o femeie frumoasa si delicata in fata unui barbat masiv si urat, acea fierbinteala primara, inexplicabila social si estetic, dar atat de arzatoare incat devine irezistibila.
Sentimentele se amesteca atunci cand fiinta etica oscileaza intre a admira distant, din exterior, acest spirit efervescent si fascinant si a se identifica cu el. Ar vrea, pe undeva, sa simta si ea admiratia semenilor sai, insa ar dori, mai cu seama, sa elimine, spre linistea sa, acele elemente care il fac condamnabil in ochii ei, nestiind ca tocmai acele detalii, pe nedrept surghiunite in tabara rautatilor, ajuta la desavarsirea acelei fiinte si o fac unica.
La urma si cel mai pregnant, totusi, e sentimentul de a fi IN EA, CU ea, de a impartasi din interior senzatia de fiinta exceptionala. Asa se traduce impulsul de a face declaratii exaltate si exagerate, de a spune "te iubesc" prea devreme si nepotrivit, impuls amestecat cu nevoia permanenta de a incerca sa o atraga pe calea cea buna, in fapt, asa cum am zis, de a o cobori la nivelul sau, sperand astfel sa-si ostoiasca focul interior, necesitatea aproape organica de a-si apropria o fiinta care ii trezeste in asemenea masura simturile si ii excita mintea, ii atata spiritul astfel incat nu se mai poate concentra decat pe dorinta inconstienta si sacaitoare de a obtine climaxul.
Fara concluzie.
...drama care ii incearca atunci cand nu pot determina exact daca exceptionalul/ neobisnuitul din cineva e bun sau rau, ei intuind oarecum - in subconstientul lor instinctual, aproape animalic, care ii face sa depisteze orice pericol cu care specia lor s-ar putea confrunta, in mod aproape biologic, senzorial - intuind, deci, superioritatea sau castigul existential pe care l-ar putea avea detinatorul acelor insusiri prin nealinierea la banal. Drama e si mai pregnanta la acele persoane care au drept deziderat generozitatea, bunatatea cu orice pret si toleranta nediscriminatorie, toate impuse de o religie de sorginte crestina a carei cateheza consta exclusiv in memorarea Bibliei.
Pentru ca ei trebuie sa fie buni intotdeauna si fara jumatati de masura, sa nu judece, sa tolereze, chiar sa iubeasca toti oamenii fiindca asa li se impune in fiecare duminica in stabilimente suspecte. Si, in mod surprinzator (fiindca acest lucru nu li se poate intampla decat surpinzator), apare un om in viata lor, menit sa le destrame scutul tesut cu atata grija de invatamintele unui pastor binevoitor care nu si-a descoperit o alta vocatie decat cea a prozelitismului semi-ocult, sa le scuture din temelii echilibrul fragil al moralitatii impuse din exterior, facandu-i, cumva impotriva vointei lor, sa se abandoneze extazului admirativ, usor invidios, in care sentimentele se amesteca bizar in mintile lor: pe de o parte blameaza libertatea de care se bucura un spirit neobisnuit, efervescent si exceptional, un om dilematic si scormonitor intru aflarea raspunsurilor vietii, o blameaza fiindca aceasta libertate aduce cu ea descatusarea din conventiile sociale referitoare la tinuta, vocabular si maniere intr-o forma atat de subtila incat nu-l poti uri sau dispretui pe detinatorul lor, deoarece el aduce in compensatie o stralucire a spiritului, o inteligenta, cultura, o sete de cunoastere si o iubire de frumos in toate formele lui, la care mediocrul nu are acces. Si blamul se amesteca subtil cu fascinatia precum ispita pe care o exercita raul asupra spiritelor pure, rezultand o dorinta asemanatoare excitatiei sexuale pe care o resimte o femeie frumoasa si delicata in fata unui barbat masiv si urat, acea fierbinteala primara, inexplicabila social si estetic, dar atat de arzatoare incat devine irezistibila.
Sentimentele se amesteca atunci cand fiinta etica oscileaza intre a admira distant, din exterior, acest spirit efervescent si fascinant si a se identifica cu el. Ar vrea, pe undeva, sa simta si ea admiratia semenilor sai, insa ar dori, mai cu seama, sa elimine, spre linistea sa, acele elemente care il fac condamnabil in ochii ei, nestiind ca tocmai acele detalii, pe nedrept surghiunite in tabara rautatilor, ajuta la desavarsirea acelei fiinte si o fac unica.
La urma si cel mai pregnant, totusi, e sentimentul de a fi IN EA, CU ea, de a impartasi din interior senzatia de fiinta exceptionala. Asa se traduce impulsul de a face declaratii exaltate si exagerate, de a spune "te iubesc" prea devreme si nepotrivit, impuls amestecat cu nevoia permanenta de a incerca sa o atraga pe calea cea buna, in fapt, asa cum am zis, de a o cobori la nivelul sau, sperand astfel sa-si ostoiasca focul interior, necesitatea aproape organica de a-si apropria o fiinta care ii trezeste in asemenea masura simturile si ii excita mintea, ii atata spiritul astfel incat nu se mai poate concentra decat pe dorinta inconstienta si sacaitoare de a obtine climaxul.
Fara concluzie.
Femeia feminista
Stiu, sintagma din titlu vi se va parea usor pleonastica, la prima vedere, dar va asigur ca nu este. Nu e neaparat necesar sa fii femeie ca sa fii adept al feminismului. Precum nu este obligatoriu sa fii barbat ca sa ai manifestari misogine. Ce spune DEX-ul despre feminism? "Miscare sociala care sustine egalitatea in drepturi a femeii cu barbatul in toate sferele de activitate." Din pacate, feministele din jurul meu sau cu care am avut vreodata un contact oricat de firav, nu s-au limitat la a sustine doar egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii. Fetele astea, de obicei urate, inculte, singure si triste, confunda feminismul cu misandria si, uneori, dau senzatia ca nu sunt decat niste lesbiene reprimate. Imi vine sa le intreb si eu ce fenomen il determina pe celalat: esti feminista fiindca nu te doreste niciun barbat sau invers? (Asta ca sa parafrazez una din replicile mele preferate din Little Britain, episodul in care Marjorie o are invitata la clubul Fat Fighters pe Rosie O'Donnell si o intreaba: "are you fat because you're a lesbian or are you a lesbian because you're fat?").
Nefemeie fiind, vad lucrurile diferit: cand te nasti femeie, e destul cate neajunsuri vin la pachet cu asta, e destul ca atarna permanent asupra ta prezumtia de inferioritate intelectuala, trebuie neaparat sa te faci feminista ca sa inlaturi orice indoiala in privinta asta? Desigur, mai suspectez si interventia unei comoditati aici, e mai simplu sa te dai feminista, asta iti scuza toate lipsurile tale ca femeie, iti scuza aspectul fizic neglijent, imbracamintea androgina, lipsa preocuparilor practice (si fermecatoare, as zice eu), lipsa tandretii, a sensibilitatii si a vibratiei la lucrurile frumoase ale vietii, lipsa intuitiei si a fragilitatii asumate si cate alte subtilitati ale sufletului feminin, care s-ar putea revela ca acel "je ne sais quoi", ca eternul "etern feminin" fara de care nu esti femeie pe de-a-ntregul. Si atunci, in loc sa exersezi feminitatea, sa o explorezi, sa te bucuri de ea si, la randul tau, sa-l bucuri pe cel de langa tine, tu o elimini complet din viata ta, alegand sa crezi ca atitudinea care te face femeie te frivolizeaza si tu nu esti o frivola, tu esti o “femeie feminist”, fiindca ai facut o facultate (asta am auzit-o pe bune de la una care a spus ca ea nu gateste pentru El, fiindca "n-am facut facultate ca sa stau la cratita", ca si cum cele doua s-ar exclude reciproc in loc sa se completeze intr-o fantezie culinaro-intelectuala accesibila doar femeilor superioare.)
Iata ce cred eu: o femeie care evita activitatile tipic feminine nu face altceva decat sa-si nege esenta care o face, in mod inconstient, dezirabila in ochii mintii barbatului. Mana sigura a femeii care stie sa amestece aromele pamantului, zamislind astfel hrana - materie primordiala si esentiala biologiei noastre - este mana care, cu tot atata precizie, va sti sa mangaie sexul viril infierbantat, va sti sa-l atinga pe barbat tandru si totodata electrizant acolo unde doar intuieste ca trebuie ca barbatul sa fie atins, va cunoaste la perfectie (desi nu a invatat-o nimeni niciodata) dansul intuitiv al imperecherii, va sti sa alterneze mangaierea tandra cu muscatura obraznica si va intui cand e momentul sa incetineasca ritmul sau, dimpotriva, sa-l accelereze. Femeia asta stie sa aline la nevoie, boala sau necaz; o mana de femeie mica, moale, dar ferma, pusa pe fruntea barbatului suferind, slab, vulnerabil, care se abandoneaza sub mangaiere, este exact esenta feminina pe care cealalta esenta, cea masculina, o cauta instinctiv. A-ti nega acest dar este echivalent cu negarea feminitatii pure, feminitatii arhetipale, acea energie feminina, imuabila, care ii face pe barbati sa nu inteleaga de ce pot fi atrasi, inexplicabil, de o femeie aparent banala. A pierde aceasta putere, de fapt a ii ignora existenta in mod intentionat, este in aceeasi masura un pacat - prin refuzul de a oferi barbatului tau ceea ce isi doreste cel mai mult, cel mai nerostit, esenta ta feminina concentrata, inexplicabila, dulce si extatica totodata - si o dovada a prostiei. Ceea ce pierde o femeie prin neacceptarea esentei sale arhetipale, prin sacrificarea acesteia de dragul aparentei sociale (care oricum nu e satisfacuta fiindca nu reuseste sa fie dusa la desavarsire, frustrarea inconstienta a faptului ca esti femeie impiedicand orice demers in acest sens), este imens, este totul.
Atitudinea aceasta e dovada de prostie, de egoism, de lene a trupului si a spiritului, de lipsa de fantezie, de pofta de viata si bucurie de frumos. A nu-ti manifesta plenar instinctele si inclinatia naturala care te-a inzestrat cu calitati pe care doar inteligenta si finetea spiritului te pot ajuta sa le desavarsesti, este o pierdere atat pentru femeie cat si pentru cei de langa ea. O femeie care se neaga pe sine este nu numai o partenera de viata de calitate inferioara, dar si o mama fara calitati, inclinatii si instincte materne, o fiica ce dezamageste si, nu in ultima instanta, o amanta deplorabila.
Am I makin' myself clear? :)
Nefemeie fiind, vad lucrurile diferit: cand te nasti femeie, e destul cate neajunsuri vin la pachet cu asta, e destul ca atarna permanent asupra ta prezumtia de inferioritate intelectuala, trebuie neaparat sa te faci feminista ca sa inlaturi orice indoiala in privinta asta? Desigur, mai suspectez si interventia unei comoditati aici, e mai simplu sa te dai feminista, asta iti scuza toate lipsurile tale ca femeie, iti scuza aspectul fizic neglijent, imbracamintea androgina, lipsa preocuparilor practice (si fermecatoare, as zice eu), lipsa tandretii, a sensibilitatii si a vibratiei la lucrurile frumoase ale vietii, lipsa intuitiei si a fragilitatii asumate si cate alte subtilitati ale sufletului feminin, care s-ar putea revela ca acel "je ne sais quoi", ca eternul "etern feminin" fara de care nu esti femeie pe de-a-ntregul. Si atunci, in loc sa exersezi feminitatea, sa o explorezi, sa te bucuri de ea si, la randul tau, sa-l bucuri pe cel de langa tine, tu o elimini complet din viata ta, alegand sa crezi ca atitudinea care te face femeie te frivolizeaza si tu nu esti o frivola, tu esti o “femeie feminist”, fiindca ai facut o facultate (asta am auzit-o pe bune de la una care a spus ca ea nu gateste pentru El, fiindca "n-am facut facultate ca sa stau la cratita", ca si cum cele doua s-ar exclude reciproc in loc sa se completeze intr-o fantezie culinaro-intelectuala accesibila doar femeilor superioare.)
Iata ce cred eu: o femeie care evita activitatile tipic feminine nu face altceva decat sa-si nege esenta care o face, in mod inconstient, dezirabila in ochii mintii barbatului. Mana sigura a femeii care stie sa amestece aromele pamantului, zamislind astfel hrana - materie primordiala si esentiala biologiei noastre - este mana care, cu tot atata precizie, va sti sa mangaie sexul viril infierbantat, va sti sa-l atinga pe barbat tandru si totodata electrizant acolo unde doar intuieste ca trebuie ca barbatul sa fie atins, va cunoaste la perfectie (desi nu a invatat-o nimeni niciodata) dansul intuitiv al imperecherii, va sti sa alterneze mangaierea tandra cu muscatura obraznica si va intui cand e momentul sa incetineasca ritmul sau, dimpotriva, sa-l accelereze. Femeia asta stie sa aline la nevoie, boala sau necaz; o mana de femeie mica, moale, dar ferma, pusa pe fruntea barbatului suferind, slab, vulnerabil, care se abandoneaza sub mangaiere, este exact esenta feminina pe care cealalta esenta, cea masculina, o cauta instinctiv. A-ti nega acest dar este echivalent cu negarea feminitatii pure, feminitatii arhetipale, acea energie feminina, imuabila, care ii face pe barbati sa nu inteleaga de ce pot fi atrasi, inexplicabil, de o femeie aparent banala. A pierde aceasta putere, de fapt a ii ignora existenta in mod intentionat, este in aceeasi masura un pacat - prin refuzul de a oferi barbatului tau ceea ce isi doreste cel mai mult, cel mai nerostit, esenta ta feminina concentrata, inexplicabila, dulce si extatica totodata - si o dovada a prostiei. Ceea ce pierde o femeie prin neacceptarea esentei sale arhetipale, prin sacrificarea acesteia de dragul aparentei sociale (care oricum nu e satisfacuta fiindca nu reuseste sa fie dusa la desavarsire, frustrarea inconstienta a faptului ca esti femeie impiedicand orice demers in acest sens), este imens, este totul.
Atitudinea aceasta e dovada de prostie, de egoism, de lene a trupului si a spiritului, de lipsa de fantezie, de pofta de viata si bucurie de frumos. A nu-ti manifesta plenar instinctele si inclinatia naturala care te-a inzestrat cu calitati pe care doar inteligenta si finetea spiritului te pot ajuta sa le desavarsesti, este o pierdere atat pentru femeie cat si pentru cei de langa ea. O femeie care se neaga pe sine este nu numai o partenera de viata de calitate inferioara, dar si o mama fara calitati, inclinatii si instincte materne, o fiica ce dezamageste si, nu in ultima instanta, o amanta deplorabila.
Am I makin' myself clear? :)
joi, 21 ianuarie 2010
Femeia multi-task
Cred ca stiti despre ce vorbesc. Nu spun nimic nou. Curios lucru, insa, revelatia primara asupra ei am avut-o azi, la serviciu, in timp ce urinam in toaleta parfumata, spatioasa si plina de oglinzi a corporatiei care imi mananca zilele.
Sa va explic: radioul de care am fugit un an de zile la fostul job este Megic efem. Radioul in sine n-are nicio vina, playlist-ul e tipic unui radio generalist de gold-uri, e adevarat ca unele piese ma scot din sarite, insa per ansamblu e ok, e pentru nostalgici. Ghinionul lui e ca il asociez cu o alta specie de femela - dar despre ea intr-un episod viitor. Promit!
Asadar, azi pe la pranz ma duc sa fac pipi, la Megic efem (da, la noi la toaleta se aude radioul asta, asa suntem de civilizati!) era o piesa oribila, sinistra, penala, fara niciun Dumnezeu, piesa cea mai fara sens pe care o cunosc: "Don't cry for me, Argentina". :D Stiu! Penibil! Si in timp ce fredonam versurile (fiindca am acest narav prost de a sti versurile de la melodii pe care le urasc) fara melodie pe spate, ma loveste: dom'le, ca si la noi, o pitzi care apare in presa facand orice, ajunge foarte repede sa aiba atat de multa incredere in ea, incat isi propune si realizeaza foarte repede ca ea chiar poate face orice. Hai sa pornim de la sursa revelatiei: Madonna. Fata asta facea foarte bine daca se oprea imediat dupa Erotica. Albumul Vogue, cel putin, este un album de referinta in istoria mea personala de consumator de muzica. Dar nu, ea a mers mai departe. Prea departe, daca ma intrebati pe mine. Ea a vrut sa fie actrita. Cum ar veni, in momentul in care te simti mare, brusc te gandesti ca ai putea fi imens, de ce sa te multumesti cu statutul de pop icon cand poti sa fii pop icon / (slash) actrita? Uite, vezi, filmul ala a demonstrat lumii ca trebuia sa se opreasca la cantat. Cu niste rezerve si aici, dar destul despre Madonna. Sa trecem la ale noastre. (da, stiu ca a mai facut un film in anii '80, insa acum ii trebuia ceva greu...).
Rationamentul este urmatorul (si tocmai il expusesem colegului de apartament): apare o pitzi noua facand orice: prezinta vremea, plimba haine pe un podium sau asista vreun prezentator de emisiune mondena/ de calitate inferioara/ de consum masiv pentru publicul sub-mediocru. Odata aparuta in vizorul public, brusc realizeaza ca poate mai mult. Ea poate sa cante. Desigur. Poate sa si danseze. Mecanic, neconvingator, numarand vizibil miscarile, crispata. Apoi, obligatoriu, descopera actrita din ea. Actrita din ea descopera regizorul/ producatorul din ea. Apoi urmaeaza, bine-nteles, cartea. Ea scrie carti, fiindca, iata, absolut intamplator, are si acest talent. Toate aceste activitati se fac, obligatoriu, in paralel cu facultatea. Pe vremea mea era la moda Dreptul. Acum nu mai e, fiindca nu suna complicat, "drept" suna simplu si stupid, nu are profunzime, nu are complexitati si abisuri. Acum e la moda psihologia. Fiindca, nu-i asa, suna complicat, e si greu sa spui "psi-ho-lo-gi-e", alaturarea lui "psi" cu "ho" e aproape imposibil de redat cand vocabularul tau contine "dacat" o suta de cuvinte.
Seara, ma pune nu-stiu-cine sa dau pe OTV. Si ce-mi fu dat sa vad? In jur de 7-8 pitzi blonde si brunete care se invarteau prin platoul supradimensionat al lui DD, in niste rochii sclipicioase, colorate si cu sani siliconati. Ma rog, era o fata care vroia sa semene cu Lady Gaga, care nascocise aceste creatii iesite din comun de banale ce erau, cusute cu fir de aur de catre o printesa blestemata intr-un turn parasit, in asteptarea printului, ei, aiurea, am luat-o razna. Ca sa nu-mi pierd ideea, cele n pitzi din platou nu erau doar manechine. Erau si cantarete/ (slash) dansatoare. Deci stiau si "sa prezinte moda" si sa lalaie sinistru niste versuri lesinate intr-o engleza cu accent moldovenesc. Si apoi, m-a lovit evidenta faptului ca am intuit perfect, imens, exact: prima era studenta la psi-ho-lo-gi-e! La Master!!! :)) Urmatoarea era studenta la Actorie!!! Dumnezeule, parca eu le dictasem discursurile. Evident, aceste doua ocupatii nobile nu puteau sa mearga mana-n mana decat cu urmatoarea (tot blonda): (studenta la) Relatii publice si comunicare or smth. Eram pe culmile gloriei!! Am primit aplauze furtunoase si aprecieri pe ton admirativ de la cel caruia tocmai ii expusesem teoria "Madonna".
Desigur, trebuia sa aflati si voi cu ce intuitie malefica a adevarurilor dureroase sunt eu dotata, desi nu am facut psihologia si, se pare ca nici nu voi indrazni sa o fac, aceasta frumoasa materie de studiu fiind fatalmente discreditata pentru mine in urma acestei seri de iarna geroasa.
Ce am invatat noi din aceasta naratiune? Pai am aflat ca femeia multi-task e o fata sub-mediocra, care se vinde ieftin si care isi intemeiaza celebritatea pe atribute fizice. Mai apoi realizeaza ca trebuie sa lucreze la aspectul intelectual, deoarece nu e suficient sa demonstrezi ca esti frumoasa, asta se vede cu ochiul liber, trebuie musai sa ascunzi profunzimi abisale si sa te ingrijesti de propasirea spiritului. Desigur, fetele in discutie nu au cunoscut pe interior cladirile facultatilor la care isi declara apartenenta, dar cine stie asta? Si cui ii pasa?
Am mai invatat ca tiparul se propaga si la fetele undercover, fetele de bani gata care nu se afirma neaparat artistic. Vorbim musai de copiii care n-au dus niciodata grija banului de buzunar deoarece tati a avut mereu grija ca micuta sa nu duca lipsa de nimic. Tati a avut grija ca fata sa nu lupte pentru nimic, motiv pentru care beizadeaua noastra nu e in stare sa treaca strada singura. Insa, exact ca-n bancurile de prost gust, tocmai aceste fiinte bipede care abia isi silabisesc numele, tocmai ele tin cu tot dinadinsul sa demonstreze o valoare intelectuala la care poate ar fi avut acces daca erau mai putin rasfatate. Ele ajung europarlamentar, consilier ministerial, asistent universitar, in orice caz, meserii care suna complicat, ca si cuvantul "psihologie" si care le ajuta sa se simta importante, profunde, spirituale, complicate, speciale. Pentru ca toti oamenii vor sa fie speciali si neintelesi si misteriosi. Femeile, cu precadere.
Pe curand!
P.S. Ia ganditi-va la toate pitzi pe care le stiti si incercati sa aflati cate dintre ele fac psihologie, cate relatii publice si cate actorie. Apoi ganditi-va la pitzi alea mai batrane, pitzi tip A. Marin sau M. Radulescu. Asa-i ca au scris carti? Pai v-am zis? Prostul daca nu-i fudul...ii trebuie tichie de margaritar. Si-am incalecat pe-o sa.
Sa va explic: radioul de care am fugit un an de zile la fostul job este Megic efem. Radioul in sine n-are nicio vina, playlist-ul e tipic unui radio generalist de gold-uri, e adevarat ca unele piese ma scot din sarite, insa per ansamblu e ok, e pentru nostalgici. Ghinionul lui e ca il asociez cu o alta specie de femela - dar despre ea intr-un episod viitor. Promit!
Asadar, azi pe la pranz ma duc sa fac pipi, la Megic efem (da, la noi la toaleta se aude radioul asta, asa suntem de civilizati!) era o piesa oribila, sinistra, penala, fara niciun Dumnezeu, piesa cea mai fara sens pe care o cunosc: "Don't cry for me, Argentina". :D Stiu! Penibil! Si in timp ce fredonam versurile (fiindca am acest narav prost de a sti versurile de la melodii pe care le urasc) fara melodie pe spate, ma loveste: dom'le, ca si la noi, o pitzi care apare in presa facand orice, ajunge foarte repede sa aiba atat de multa incredere in ea, incat isi propune si realizeaza foarte repede ca ea chiar poate face orice. Hai sa pornim de la sursa revelatiei: Madonna. Fata asta facea foarte bine daca se oprea imediat dupa Erotica. Albumul Vogue, cel putin, este un album de referinta in istoria mea personala de consumator de muzica. Dar nu, ea a mers mai departe. Prea departe, daca ma intrebati pe mine. Ea a vrut sa fie actrita. Cum ar veni, in momentul in care te simti mare, brusc te gandesti ca ai putea fi imens, de ce sa te multumesti cu statutul de pop icon cand poti sa fii pop icon / (slash) actrita? Uite, vezi, filmul ala a demonstrat lumii ca trebuia sa se opreasca la cantat. Cu niste rezerve si aici, dar destul despre Madonna. Sa trecem la ale noastre. (da, stiu ca a mai facut un film in anii '80, insa acum ii trebuia ceva greu...).
Rationamentul este urmatorul (si tocmai il expusesem colegului de apartament): apare o pitzi noua facand orice: prezinta vremea, plimba haine pe un podium sau asista vreun prezentator de emisiune mondena/ de calitate inferioara/ de consum masiv pentru publicul sub-mediocru. Odata aparuta in vizorul public, brusc realizeaza ca poate mai mult. Ea poate sa cante. Desigur. Poate sa si danseze. Mecanic, neconvingator, numarand vizibil miscarile, crispata. Apoi, obligatoriu, descopera actrita din ea. Actrita din ea descopera regizorul/ producatorul din ea. Apoi urmaeaza, bine-nteles, cartea. Ea scrie carti, fiindca, iata, absolut intamplator, are si acest talent. Toate aceste activitati se fac, obligatoriu, in paralel cu facultatea. Pe vremea mea era la moda Dreptul. Acum nu mai e, fiindca nu suna complicat, "drept" suna simplu si stupid, nu are profunzime, nu are complexitati si abisuri. Acum e la moda psihologia. Fiindca, nu-i asa, suna complicat, e si greu sa spui "psi-ho-lo-gi-e", alaturarea lui "psi" cu "ho" e aproape imposibil de redat cand vocabularul tau contine "dacat" o suta de cuvinte.
Seara, ma pune nu-stiu-cine sa dau pe OTV. Si ce-mi fu dat sa vad? In jur de 7-8 pitzi blonde si brunete care se invarteau prin platoul supradimensionat al lui DD, in niste rochii sclipicioase, colorate si cu sani siliconati. Ma rog, era o fata care vroia sa semene cu Lady Gaga, care nascocise aceste creatii iesite din comun de banale ce erau, cusute cu fir de aur de catre o printesa blestemata intr-un turn parasit, in asteptarea printului, ei, aiurea, am luat-o razna. Ca sa nu-mi pierd ideea, cele n pitzi din platou nu erau doar manechine. Erau si cantarete/ (slash) dansatoare. Deci stiau si "sa prezinte moda" si sa lalaie sinistru niste versuri lesinate intr-o engleza cu accent moldovenesc. Si apoi, m-a lovit evidenta faptului ca am intuit perfect, imens, exact: prima era studenta la psi-ho-lo-gi-e! La Master!!! :)) Urmatoarea era studenta la Actorie!!! Dumnezeule, parca eu le dictasem discursurile. Evident, aceste doua ocupatii nobile nu puteau sa mearga mana-n mana decat cu urmatoarea (tot blonda): (studenta la) Relatii publice si comunicare or smth. Eram pe culmile gloriei!! Am primit aplauze furtunoase si aprecieri pe ton admirativ de la cel caruia tocmai ii expusesem teoria "Madonna".
Desigur, trebuia sa aflati si voi cu ce intuitie malefica a adevarurilor dureroase sunt eu dotata, desi nu am facut psihologia si, se pare ca nici nu voi indrazni sa o fac, aceasta frumoasa materie de studiu fiind fatalmente discreditata pentru mine in urma acestei seri de iarna geroasa.
Ce am invatat noi din aceasta naratiune? Pai am aflat ca femeia multi-task e o fata sub-mediocra, care se vinde ieftin si care isi intemeiaza celebritatea pe atribute fizice. Mai apoi realizeaza ca trebuie sa lucreze la aspectul intelectual, deoarece nu e suficient sa demonstrezi ca esti frumoasa, asta se vede cu ochiul liber, trebuie musai sa ascunzi profunzimi abisale si sa te ingrijesti de propasirea spiritului. Desigur, fetele in discutie nu au cunoscut pe interior cladirile facultatilor la care isi declara apartenenta, dar cine stie asta? Si cui ii pasa?
Am mai invatat ca tiparul se propaga si la fetele undercover, fetele de bani gata care nu se afirma neaparat artistic. Vorbim musai de copiii care n-au dus niciodata grija banului de buzunar deoarece tati a avut mereu grija ca micuta sa nu duca lipsa de nimic. Tati a avut grija ca fata sa nu lupte pentru nimic, motiv pentru care beizadeaua noastra nu e in stare sa treaca strada singura. Insa, exact ca-n bancurile de prost gust, tocmai aceste fiinte bipede care abia isi silabisesc numele, tocmai ele tin cu tot dinadinsul sa demonstreze o valoare intelectuala la care poate ar fi avut acces daca erau mai putin rasfatate. Ele ajung europarlamentar, consilier ministerial, asistent universitar, in orice caz, meserii care suna complicat, ca si cuvantul "psihologie" si care le ajuta sa se simta importante, profunde, spirituale, complicate, speciale. Pentru ca toti oamenii vor sa fie speciali si neintelesi si misteriosi. Femeile, cu precadere.
Pe curand!
P.S. Ia ganditi-va la toate pitzi pe care le stiti si incercati sa aflati cate dintre ele fac psihologie, cate relatii publice si cate actorie. Apoi ganditi-va la pitzi alea mai batrane, pitzi tip A. Marin sau M. Radulescu. Asa-i ca au scris carti? Pai v-am zis? Prostul daca nu-i fudul...ii trebuie tichie de margaritar. Si-am incalecat pe-o sa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)